Weekendul trecut am participat la prima mea nuntă. Știu că sună ciudat exprimarea și nu, nu mă refer la o nuntă a cărei protagonistă am fost. Este doar prima nuntă la care am fost ca și… nuntaș.

E lucru mare pentru că până de curând nu-i venea nimănui să creadă că nu am fost la nicio nuntă. Mai ales, dat fiind faptul că la fostul job unde eram multe fete nunțile s-au cam scurs, de-a lungul anilor.

Eu, în schimb, am considerat mereu acest aspect un motiv de mândrie. Pentru mine faptul că nu am fost niciodată la o nuntă însemna că sunt foarte pe frecvență cu anturajul meu apropiat, că toate prietenele mele sunt tinere, libere și fără gânduri prostești în cap. De asemenea, nu mă prea văd invitată la nunta niciunui prieten prea curând. Cam toți bărbații ce-i cunosc amână de o viață acest pas. Am prieteni din copilărie care încă-și petrec timpul exact așa cum o făceau în urmă cu 10 ani. Fără urme de regret. 🙂

Revenind, eu nu aveam idee ce mă așteaptă. Cel mai grav aspect pentru mine era cel muzical. Urmat de problema mâncării (datorate vegetarianismului meu). Știam, din povești, că este un playlist oarecum standard la nunți. Auzisem că se ascultă muzică populară (nu am nicio treabă cu a asculta, dar nu știu să dansez pe ea). Mai erau povești despre cântări live, lăutărisme, strigări și alte cele.

În cazul nunții de față am fost optimistă deoarece aveam așteptări de la mireasă, care a fost „master of ceremonies”. Și s-a dovedit a fi chiar ok. Am putut dansa, cam 70% din nuntă. Nu era neapărat muzica cu care mă delectez de felul meu, dar era dansabilă și e tot ce am nevoie pentru a dansa. 🙂

Cu mâncarea, a fost un incident cu aperitivul (platoul meu inițial includea pui, șuncă și ton). I-am atras atenția chelneriței că prin faptul că sunt vegetariană trebuie să înțeleagă că nu mănânc deloc carne și a fost bine pe urmă.

Îmi pare rău că nu am poze. Nu doar cu mine (deși am fost drăguță foc 😀 ) ci și cu momentele cheie, foarte frumos regizate. De exemplu, mireasa a fost furată de o trupă de comandă, înarmată cu snipere și costumată ca atare. Poate că așa se poartă, poate că ați mai văzut, dar pentru mine au fost aspecte interesante.

Gata, acum pot să aștept liniștită următoarea nuntă la care voi participa, peste aproximativ 3 ani!

Inițial începusem un post despre setarile mai mult sau mai puțin ascunse ale Facebookului, ce ajută cu privațiunea. Pe măsură ce scriam introducerea mi-am dat seama că de fapt am material de două articole. Încep, deci, cu viziunea mea asupra imaginii online, în speță pe facebook. Ce zic aici nu se aplica de fel pe rețele de genul Linkedin, Xing, bestjobs, Monster și alte cele. Să nu uităm, însă că Facebook este o rețea de socializare pur sânge la bază și este un spațiu dedicat prieteniilor, Fie ele cât de strânse sau superficiale.

Niciodată nu am putut fi de acord cu a comunica despre sine altceva decât ceea ce este în conformitate cu realitatea. Acesta este principalul motiv pentru care acest post nu este despre cum sa ascundem cum suntem de fapt. Nu sunt de acord cu așa ceva.

Complexitatea noastră este unul dintre cele mai fascinante și mai de preț asseturi pe care le avem și mi s-ar părea o risipă să punem în umbra fațete ale ei. Nu putem fi doar business, nu putem fi doar funny, nu putem fi doar pozitivi. Putem fi noi, ceea ce este perfect!

Bineînțeles, ce-i prea mult, strică. De aceea, unii oameni pot deveni obositori, redundanți sau ridicoli. Mi s-a zis de multe ori că eu aș fi un astfel de personaj. Și eu, la rândul meu aș putea zice la fel despre alte persoane. Nu o fac pentru că eu nu am treaba cu publicarea informațiilor de (aproape) orice gen. Cât timp este potențial de discuții, de amuzament, de polemică sau relaxare, este potrivit. Cam tot ce postez pe conturile mele sociale se identifică cu cel puțin una dintre personălitățile mele multiple.

I-am zis o dată unui prieten că eu mă consider un fel de entertainer și îmi iau cât pot de în serios jobul. 🙂 ) Pe de altă parte, ce e cu adevărat privat e atât de privat încât nici măcar nu e subiect de discuție.