Inteligenţa noastră, prostie deghizată, îmbrăcată cu hainele de duminică, ne împinge către discuţii despre viaţă, despre moarte, noţiuni abstracte, presupuneri, supoziţii, păreri, certitudini… Ce ştii tu despre viaţă? Ce ştiu eu? Nimic. După două cărţi citite suntem toţi scriitori, o idee răsărită şi prea puţin inteligibilă şi suntem genii sau filozofi. Oare am uitat să ne uităm la ceea ce este la îndemâna noastră, la lucrurile mărunte ce dau dulceaţă existenţei noastre?

Ai putea să îţi închipui viaţa fără figura lui morocănoasă dimineaţa, urmată de un zâmbet sincer în momentul în care te vede ciufulită şi purtându-i cămaşa? Nu este ziua mai frumoasă şi luminoasă când primeşti o floare fără să fie vreo sărbătoare, fără să fie ziua ta, doar “pentru că”! Îţi aminteşti iarba ce s-a dăruit pământului ce a înălţat-o, caldă, sub greutatea trupurilor voastre?

Prima ţigară pe filtrul căreia îţi tremurau mâinile de emoţie, a doua pe care ai aprins-o ca pretext pentru a evita pentru câteva secunde privirea lui ce te străfulgera, ce îţi cutremura întreg universul, a treia pe care aţi împărţit-o, el păstrându-ţi ultimul fum… Prima lacrimă vărsată de dorul lui, a doua vărsată de durere şi a treia de fericire că v-aţi contopit din nou într-o sublimă îmbrăţişare. Continue reading →

Prelins pe scaune, agăţat de pahar şi muzică… nu contează ce fel de muzică te inundă, te ridici şi frenetic te mişti pe ritm, încercând să scoţi din tine tot ceea ce este toxic. Înconjurat de lume… mereu, iubit, dar atât de singur, scufundat în probleme inexistente, cine să te înţeleagă? Falsă aură de mister aşternută peste ochii tăi mari… eşti la fel ca ei, de ce nu poţi accepta asta?

Lumea da, tu nu, tu urât, lumea frumoasă, tu rece, ei calzi, ei reci, tu cald.

Lumea da, lumea ta… Există? E falsă, la fel de falsă ca tot ceea ce te constituie. Eşti un om mic, într-o lume în care fiecare vierme este strivit. Vierme… amintiri.

Lumea are un singur scop, acela de-a te minţi prin diversitatea sa, creându-ţi impresia de unicitate, în fond, suntem toţi la fel, chiar şi tu. Eşti mic şi singur, iar venele secate de sînge, alb… şi negru sub pleoape, reminiscenţele serii ce s-a încheiat dimineaţa. Roşu acolo unde trebuia să fie alb.

Zâmbet trist, încă o zi.

Scufundă-te-n fumul ţigării ei, îneacă-te în ea…

O sticla pe jumatate goala si eu. Un singur pahar, mereu acelasi.

Intinsa pe patul ravasit cu o mana intinsa catre podea, unde zace sparta in doua fiola pe care scrie cu negru “Fericire”, fixez un punct fix de pe tavan. Am baut din fiola si am simtit sarutul dulce si rece al vietii pe care nu am cunoscut-o pana acum. Dulce amortire, ai adormit antianeira din mine. Dulce amortire, camuflaj perfect pentru boala din mine, boala impotriva careia lupta dintotdeauna anticorpii societatii.

A mai ramas o picatura de lichid flourescent pe buza mea de jos, dar n-are cine s-o culeaga cu un sarut. Nici nu trebuie. Sa ramana acolo sau sa se prelinga pe trupul meu semi-adormit. Alunec intr-o stare de visare, umblu libera, desculta prin locuri prin care nu a mai pasit nicio minte omeneasca, daramite vreun picior. Calc pe cioburile sticlei care nu stiu cand s-a spart, cioburi si vin, vin si sange, rosu si rosu. Nu ma doare. Nu ma mai doare. Oare sunt inca in vis? Continue reading →