În 1994 păşeam pentru prima oară pe holurile Şcolii Nr. 49 din Bucureşti, pe urmele tatălui meu, care terminase şi el aceeşi instituţie în urmă cu… mulţi ani. Pe vremea lui, şcoala se afla lângă un mare câmp, Vatra Luminoasa, strada copilăriei mele fiind situată în zona Pantelimon, cartier în care blocurile au crescut mai târziu.

Nişte zeci de ani mai târziu însă, şcoala a căpătat supranumele de „şcoala din Beverly Hills”. Nu pentru că ar fi devenit câmpurile dealuri sau pentru ca şi-ar fi schimbat Vatra Luminoasă numele, ci pentru că fiţele erau la ele acasă şi banii curgeau într-o veselie din portofelele părinţilor.

Şi dacă s-ar fi scurs numai în renovarea sălilor de clasă ar fi fost de înţeles, dar în momentul în care mergi cu profesorii la cumpărături de Crăciun şi stai să probeze hăini de blană să vezi care se potriveşte mai bine cu stratul gros de fard de pe faţă, deja situaţia se împute. Ştiu că s-a cumpărat la un momentdat un super set de cafea unei profe şi l-a refuzat că a zis că mai are, să-i luăm altceva…

Una peste alta însă, noi, ăştia micii, avem amintiri extraordinare de pe băncile şcolii generale şi probabil că asta este cel mai important în momentul de faţă. Iar dacă nu ar fi fost şi nişte profesori extraordinari, pe care îi respect şi admir din tot sufletul, aş fi zburat rapid de acolo.

Şi v-am zis că am fost colegă cu Honorius? Prigoană Honorius, da. Că tot ştiu că se întreba cineva oare cum este alintat – „Honi”, „Hono”… Noi îi spuneam Honorius. Sau Prigoană. Pentru că nu era tocmai persoana pe care să-ţi vină să o alinţi. De fapt, cred că dacă i-ar fi spus cineva Honi ( mor de râs apropo când pronunţ asta pe un ton de alint :)) ), s-ar fi ales cel puţin cu o înjurătură.

Pe Honorius l-am cunoscut în clasa a 6-a. Am avut ocazia de a fi colegi doar doi ani, timp în care nu ne-am înţeles prea bine. Pe vremea aia nu avea înclinaţie politică, pentru că te-ai fi aşteptat să încerce să se pună bine cu şefa clasei (i.e. eu), care avea atunci nişte atribuţii extraordinar de penale, cum ar fi trecutul pe tablă a numelor colegilor care vorbeau înainte să vină profesorul în clasă. Incredibil dar adevărat, eu chiar făceam asta. Normal, pe prieteni mă făceam că nu îi văd – eram coruptă, ştiu. Ei bine, Honorius era o drăcie de băiat şi spaima multor colegi.