Nu știu dacă există conceptul sau dacă mai are cineva așa ceva, dar eu am un gând, pe care-l păstrez pentru momentele nasoale și-mi aduce zâmbetul pe buze. Sau cel puțin aveam, deoarece de la o vreme nu mai funcționează.

În engleză i-am zis „a thought that tickles”. E ceva rezultat din experiența mea, cele văzute și auzite care m-au amuzat, enervat sau exasperat la momentele lor de glorie. Până de curând gândul acesta era: „Stunning rhymes with cunning”.

Nu vă gâdilă? E ok, nici nu prea are cum. 🙂 Explicație există, însă.

Pe de o parte, când faci copywritting pentru online te lovești adeseori de exagerări, hiperbole și alte cele menite să facă produse, conținuturi și diverse minciunele mai interesante, mai unice, mai de tăiat respirația. „Stunning”, „amazing”, „jaw-dropping” sunt doar câteva dintre ele. Din cauza lor am ajuns să zic „Hyperbolas are overrated.”

Pe de altă parte, dacă ați văzut Blackadder (e cu Rowan Atkinson – a cărui zi de naștere chiar este astăzi, este o comedie britanică delicioasă) printre alte cuvinte și expresii specifice britanice era des folosit cuvântul „cunning” care înseamnă ingenios. E dintr-o engleză străină multora dintre noi, dar mie mi-a rămas în minte cuvântul acesta (poate și datorită lui Jay Cunning – aliasul unui DJ foarte popular aici în Timișoara și care mi-este foarte drag). Îl asociez mereu cu personajul care folosea cuvântul: Baldrick (deloc ingenios, de altfel). „A cunning plan” zicea el. 🙂

Prin urmare, tot văzând „stunning” prin diverse mesaje, articole, nu se putea să nu ajung la această rimă perfectă, zic eu. Și m-a amuzat. Și reveneam la gândul acesta de fiecare dată când vroiam să mă amuz și nu aveam cu ce altceva. Și nu l-am zis niciodată nimănui. Nu că l-ar fi înțeles cineva din prima, dar era mai fain să fie doar al meu.

Din păcate, i-a pierit efectul de la o vreme. Acesta este și motivul pentru care-l pot împărtăși acum. Aștept, între timp, să mi se contureze un alt astfel de gând la care să pot apela.

Voi aveți vreun astfel de gând? Nu vreau să-l știu, sunt doar curioasă dacă mai procedează cineva așa.

Setting: terasă, bucurându-mă de soarele cipriot, în maieu.

Ora: 12:00.

Mic dejun: lapte, mandarine și rahat turcesc. Mda, dă-le drac de calorii, se topesc de la soare.

Bronz: două nuanțe într-o săptămână. Știu, n-ați zice, dar eu văd mai bine. 😀

Postul acesta nu are niciun scop în sine, vreau doar să-mi amintesc senzația aceasta și când mă voi întoarce pe plaiuri mai puțin însorite.

Iniţial mi-am propus să nici nu pornesc laptopul de-a lungul celor 3 ore pe care urma să le petrec în aeroportul Otopeni, așteptându-mi următorul avion, spre Larnacca, ci să profit de acest răstimp pentru a citi. Ce naivă am fost să cred că nu se va întâmpla nimic care să ma tenteze să accesez tehnologii și oameni!

Dacă prima oră mi-am petrecut-o asemeni coldușilor (e un cuvânt preluat de mine din maghiară, echivalent al vagabonzilor fără casă), într-un colț al aeroportului, după o oră foamea m-a îndemnat să caut loc la o cafenea. Gândit și făcut. M-am așezat, deci, la Segafredo, cafenea în care nu rareori am fost cu fetele în Timişoara. Am decis să nu mă las speriată de preţurile piperate, aeroporticeşti şi să mă aşez, deoarece era mult mai comod, cu un ceai alături.

Nu a trecut mult timp până să izbucnească un mic scandal, ce a luat proporții cât ai zice pește.

O doamnă, cu un rucsăcel, o plasă și un geamantan a intrat în spațiul destinat cafenelei, și-a lăsat bagajele la intrare și a plecat în căutarea unei mese libere. Chelnerul, fără dram de obrăznicie, i-a atras atenție că ar fi mai bine să-și ia bagajele alături mesei unde urma să se așeze. Motivul era logic, zic eu: 1. stăteau în drum, 2. nu erau în siguranță. Exact aceleași motive le-a prezentat și chelnerul doamnei care, iritată, l-a apostrofat și luat la rost pe acesta.

Printre altele ea considera că era de datoria lui să-i aducă bagajele sau să vegheze asupra lor (că doar se găseau în spațiul cafenelei). Acesta i-a răspuns că el este chelner, nu este responsabil cu transportarea bagajelor, este angajatul cafenelei, nu al aeroportului și alte explicații raționale.

Din păcate, raționamentul era ceva străin doamnei cu pricina. Pentru că aceasta a început să urle, a apărut și cineva de la securitate care a rugat-o să părăsească cafeneaua. Chelnerul i-a confirmat și el că pentru că a fost irascibilă, nu va fi servită.

Atât i-a trebuit doamnei: „Adică mă dați afară!? Mă dați pe mine afară? Dar eu am bani, plătesc! Am plătit aeroportul. Am venit aici să stau. Cum să mă dați afară!? Vreau și eu să beau o cafea. Ce țară e asta? Africa sau Europa?” (Așa a zis, jur!) Domnul de la securitate, deloc mișcat, i-a zis doar că de vreme ce nu va fi servită, este de bun simț să părăsească incinta.

Ce face doamna? Scoate iPhone-ul foarte tacticos (da…), apelează pe cineva și începe a zice în gura mare, în așa fel încât să audă toată lumea: „Vor să mă scoată afară de la Segafredo. Îți dai seama!? Vreau și eu să beau o cafea și nu pot. Nu știu de ce. Dar aia o cred ei că rămâne așa. Mă gândesc să-i dau în judecată.” Până să termine apelul mai apare un domn, reprezentant al securității, pregătit să-i ia proprietățile, dacă nu se lăsa dusă.

În continuare, ea-și pleda cauza. În cafenea toată lumea era clar iritată de atitudinea ei. Și era la fel de clar că toată lumea era de partea chelnerului. Printre ultimele ei tentative de îmbunare s-a numărat și replica următoare: „Dar vă rog, eu nu vreau decât să stau aici să-l aștept pe fratele meu care vine de la Vaslui după mine cu mașina!” În acest moment am izbucnit în râs.

Să nu fie cu supărare vreunui cititor moldovean. Și mama mea e originară din Vaslui (da, pe lângă toate cele, am și sânge moldovenesc în vene), nu pot, deci, avea ceva împotrivă, dar toată tevatura creată de doamnă a culminat apoteotic cu această destăinuire.

În final, și-a luat aproape plângând lucrurile. La plecare l-a bătut pe chelner pe umăr și i-a zis: „Asta nu rămâne așa.”

Mai am de stat o oră pe aici. Să vedem ce se mai întâmplă.