Autor: admin

Cum e cu privațiunea?

Inițial începusem un post despre setarile mai mult sau mai puțin ascunse ale Facebookului, ce ajută cu privațiunea. Pe măsură ce scriam introducerea mi-am dat seama că de fapt am material de două articole. Încep, deci, cu viziunea mea asupra imaginii online, în speță pe facebook. Ce zic aici nu se aplica de fel pe rețele de genul Linkedin, Xing, bestjobs, Monster și alte cele. Să nu uităm, însă că Facebook este o rețea de socializare pur sânge la bază și este un spațiu dedicat prieteniilor, Fie ele cât de strânse sau superficiale.

Niciodată nu am putut fi de acord cu a comunica despre sine altceva decât ceea ce este în conformitate cu realitatea. Acesta este principalul motiv pentru care acest post nu este despre cum sa ascundem cum suntem de fapt. Nu sunt de acord cu așa ceva.

Complexitatea noastră este unul dintre cele mai fascinante și mai de preț asseturi pe care le avem și mi s-ar părea o risipă să punem în umbra fațete ale ei. Nu putem fi doar business, nu putem fi doar funny, nu putem fi doar pozitivi. Putem fi noi, ceea ce este perfect!

Bineînțeles, ce-i prea mult, strică. De aceea, unii oameni pot deveni obositori, redundanți sau ridicoli. Mi s-a zis de multe ori că eu aș fi un astfel de personaj. Și eu, la rândul meu aș putea zice la fel despre alte persoane. Nu o fac pentru că eu nu am treaba cu publicarea informațiilor de (aproape) orice gen. Cât timp este potențial de discuții, de amuzament, de polemică sau relaxare, este potrivit. Cam tot ce postez pe conturile mele sociale se identifică cu cel puțin una dintre personălitățile mele multiple.

I-am zis o dată unui prieten că eu mă consider un fel de entertainer și îmi iau cât pot de în serios jobul. 🙂 ) Pe de altă parte, ce e cu adevărat privat e atât de privat încât nici măcar nu e subiect de discuție.

Sfaturi pertinente

Cer foarte rar sfaturi. De regulă, apelez la alții doar pentru a testa dacă argumentele acestora mă pot devia de la calea ce mi-am propus-o deja. Cum a fost când mi-am luat ultimul iPhone. Am dezbătut undeva pe la vreo oră cu colegii dacă să îmi iau sau nu 4g-ul. În final, decizia mea a fost să-l iau deși (aproape) toate voturile au fost contra. Procesul însă a fost crucial deoarece, cum am zis în mai multe rânduri, îmi place să-mi plănuiesc și dezbat deciziile nesăbuite. 🙂 ) Mă ajută mai ales pentru că, ulterior, nu mai dor așa tare replicile de genul: „Ți-am zis eu să nu faci așa!”

Revenind, chiar dacă nu cer sfaturi, nu înseamnă că nu le accept. Îmi place să interacționez cu oamenii, să vorbesc și să ascult, ar fi culmea să nu țin cont de ceea ce au de zis.

Dar, urmează un dar. Nu pot lua de-a bună orice ce zice oricine. Nimic nu mă supăra mai tare decât judecățile de valoare în necunoștiință de cauză. Nu-mi plac oamenii care-și dau cu părerea despre mai orice, au mereu păreri negativiste și comentarii răutacioase și uită să se uite în propria ogradă. Când acestea sunt urmate și de sfaturi… Cât de utile pot fi astfel de sfaturi? Mă refer, desigur, la sfaturi venite de la persoane care (mă) cunosc și (mă) înțeleg prea puțin ca să aibă cu adevărat ceva de zis.

De ce nu ne limităm oare la a da sfaturi și împărtăși păreri pertinente (și utile) oamenilor pe care îi cunoaștem îndeaproape și cărora chiar le putem fi de ajutor.

Pentru cine învățăm?

Am fost foarte supărată când s-au făcut publice rezultatele la Bacalaureat. Am discutat cu prietenii de pe Facebook subiectul în momentele imediat următoare iar ulterior am decis să aștept să se liniștească apele și, mai ales, să-mi treacă supărarea înainte de a aborda mai pe larg subiectul. De fapt, subiectul meu nu este bacalaureatul în sine, ci ideea de a învăța. Aceasta este strâns legată de bacalaureat și eu o consider esențială în toată tevatura declanșată anul acesta.

Încep prin a spune că nu sunt cea mai mulțumită de rezultatele mele de la bacalaureat. Am avut media 9.51. Am fost foarte prinsă între foile mele albe și gândurile care parcă se scurgeau din minte în loc să se ordoneze frumos. Dar tot ce am înșirat pe foile acelea mi-a aparținut.

Nu cred că, în cazul unui examen național, e vorba despre subiecte grele. Nu e vorba nici despre a copia ci despre a învăța, minimul necesar. Problema o văd în faptul că oamenii, în general, nu prea sunt predispuși la a face eforturi și deci, implicit, la a învăța. Efortul este făcut doar atunci când se știe rezultatul. Dacă e să fac o paralelă cu marketingul, se caută mereu ROI-ul (return of investment). Dacă acesta nu este unul suficient de atrăgător, se caută metode alternative de a ajunge la același rezultat cu o investiție mai mică.

Știu că fabulele ne învață că după faptă urmează răsplată. În cazul învățatului răsplata nu este imediată. Nu am fost niciodată răsplătită pentru o notă bună. Că nu era de unde… Au fost multe momente critice când aprecierea ar fi contat mult. Când mi-am luat licența cu 10, ai mei m-au întrebat cum de nu sunt la serviciu la ora aia (când am revenit de la facultate). Le-am zis în treacăt că am avut licența și că am luat 10. Au zis ok.

Mie mi-a plăcut să învăț. Mă simțeam mai puternică știind anumite lucruri. De asemenea, am fost crescută cu ideea că o fac pentru mine și am luat totul ca atare. De fiecare dată când ajungeam în stadiul de a mă întreba: „Dar oare de ce mă chinui atât, ce rost are?” îmi aminteam niște vorbe puternice care mi-au fost rostite de mic copil: „Pentru tine înveți. Nouă ne este totuna dacă ajungi să lucrezi la pepinieră (aveam în cartier una) sau doctor.” Și, prin urmare, am învățat pentru mine mânată fiind de nevoia de a arată unde este locul meu, de fapt.

Am observat că multă lume blamează profesorii. Fapt cu care, din nou, nu sunt întocmai de acord. Admit că este esențial ca aceștia să contribuie la educație, să seteze niște guidelines și să ghideze elevii spre ceea ce urmează să devină. Cum am mai zis, am avut parte de profesori slabi de îngeri, de profesori duri, de profesori sictiriți, de alții cu fixații. Nu cred, însă, că le pot reproșa mare lucru, dat fiind sistemul.

Important este, zic eu, ca la un moment dat să ne dăm seama că avem ceva de extras de la ei și să luăm tot ce ne poate fi de ajutor. Chiar și cel mai slab profesor tot are ceva în cap. Nu rezolvăm nimic dacă ne credem mai deștepți dar refuzăm să învățăm. În plus, profesorii nu sunt singura sursă de informare! Cu atât mai puțin în era internetului. Dacă acum 10 ani trebuia să mergem la bibliotecă, să cărăm cărți și xeroxuri după noi acum lucrurile se simplifică iar informația se află la un click distanță. Trebuie doar culeasă.

Bine, internetul este cu două fațete… Dacă pentru cei doritori este sursă de informare, pentru cei delăsători este cel mai mare dușman. Internetul și orice altă formă de distragere a atenției sunt problematice. Când cineva are acces la internet de la o vârstă fragedă are impresia că lumea îi aparține și că informațiile sunt deja acolo, nu e rost de acumulat la ele. Nimic nu se stochează în minte ci doar pe HDD-ul calculatorului sau, mai rău, în Temporary files.

Am cunoscut mulți oameni fără perspectivă, care nu-și doreau decât să scape de griji fără niciun efort. Și nu vorbesc neapărat de elevi. Dacă aplicăm această atitudine unui elev care încă se regăsește sub aripa protectoare a părinților/tutorilor și crede că are tot timpul la dispoziție să-și clădească un viitor… ce obținem? În lumea reală așa ceva nu este posibil, iar asta nu înțeleg unii.

Circuitul subiectivității în natură

Niciodată nu am înțeles ce e AȘA rău în a fi subiectiv. E absolut normal ca toate cele trăite și experimentate de noi să le trecem prin filtrul nostru asupra lumii.

Mie îmi place să cred că pot vedea lucrurile un pic altfel decât alții și nu văd de ce aș ascunde asta.
E drept, încerc să evit maxim sentimentalismele exagerate în acțiuni și istorii dar îmi place să le presar din când in când prin cuvinte.

În liceu chiar scrisem un fel de manifest al subiectivității. Pe de o parte este de înțeles deoarece era perioada în care eram cei mai nedreptățiți și oprimați și sufeream teribil deoarece nu eram lăsați să ne exprimam așa cum ne doream. Acum se cade să punem totul între ghilimelele ironiei dar pe atunci treaba era foarte serioasă.

În orice caz, manifestul meu se referea la faptul că absolut totul trece prin filtrul nostru subiectiv, ne însușim informații, fapte și experiențe și pe urmă le eliberăm înapoi în natură. Dacă ne renegăm subiectivitatea, nu facem decât să ne renegăm creativitatea și originalitatea. Cel puțin, așa consider eu.

Cred, desigur, în gestionarea subiectivității acolo unde este cazul. Aici, însă, deja intervine rațiunea pura care ar trebui ea să fie mai puternică (și mai rapidă) decât instinctele noastre subiective. Mă refer mai ales la domenii de activitate, la partea profesională, respectiv profesionistă.

Cred că gestionarea subiectivității se face simplu: nu da cu părerea despre orice, oricui, oricând. Există pentru orice subiect persoanele și momentele potrivite. Iar când e vorba de un domeniu în care vrei ca părerea să conteze, ia și argumentele cu tine.

Plimbare, bine-mi pare

Titlul se vrea a fi o referință sarcastică la adresa și în ciuda ploii de sâmbătă. Pentru că, da, noi ne-am plimbat chiar și pe ploaie iar când ne-a văzut atât de îndârjiți, nu i-a rămas decât să se retragă și să ne lase să ne bucurăm de #timisoaranoastra.

În altă ordine de idei, eu ori am ghinion, ori așa e dat să fie. Dacă la ediția de anul trecut a #timisoaranoastra am rămas fără baterie la aparatul de fotografiat, anul acesta am rămas fără baterie la iPhone. Fapt mult mai grav decât sună la prima vedere! În primul rând pentru că poze oricum nu avea sens să fac deoarece aveam o sumedenie de fotografi cu noi. În al doilea rând, pentru că nu mai aveam unde să surprind și să notez frânturi dintre cele ce se întâmplau.

În acest context puțin dezolant pentru mine, încerc să redau ce mi s-a părut mie esențial în această a doua ediție de plimbare prin Timișoara. Excursia a fost o continuare naturală a celei de anul trecut. Punctul de plecare a coincis, la fel și primele opriri

Cea mai usoara metoda de deblocare a unui telefon LG

Căutați cel mai rapid site de deblocare pentru a vă debloca noul telefon LG?
Ei bine, nu este nevoie sa mai căutați, am gasit cel mai simplu serviciu pentru a genera coduri de deblocare LG in cel mai scurt timp posibil. Tocmai ce am folosit aplicatia de generare lg unlock codes si va pot spune ca functioneaza perfect. Timpul de asteptare este de maxim 5 minute.

De ce sa deblocați telefonul?
1. Puteți utiliza cartele SIM de la diferiți operatori gsm folosind același telefon!
2. Puteți utiliza cartele SIM locale dacă călătoriți!
3. Nu este nevoie de root, folosirea de software sau de cabluri!
4. Vă puteți debloca telefonul în câteva minute după primirea codului
5. Sistemul este automatizat. Asta înseamnă cel mai rapid timp de livrare!

Redescoperirea și ecologia

De felul meu condamn foarte tare inconsecvența. Fie vorba despre cea a unui brand, unei persoane, unui mesaj, unei atitudini. Dacă promiți ceva, apăi așa să fie și așa să se vadă din toate acțiunile întreprinse. Când ceva se rupe, nu pușcă… parcă nu e bine și reacționez ca atare.

Mi s-a atras atenția cum că aș fi și eu inconsecventă. Ce-i drept, mi s-a întâmplat de multe ori să fiu cu mici chestiuni. Un exemplu e chiar blogul acesta pe care uneori îl las de izbeliște, revin rareori, exprimându-mă mai frecvent pe alte medii. Încercăm să reparăm și asta. Dar fără promisiuni, ci cu acțiuni. 🙂

Revenind, mi s-a atras atenția ca eu sunt toată eco și bio și închin ode naturii. Cum am putut eu, ținand cont de acestea să mă asociez cu o companie petrolieră? Continue reading

Urăsc pantalonii

Ok, poate nu-i urăsc dar, cel puțin în momentul de față, îmi displac puternic. Nu din motive motive estetice sau ce ar ține de feminitate ci din motive de… confort.
Răcită fiind, după o perioadă îndelungată în care am purtat doar fustițe (adică de când a dat caldura până să plec în Redescoperă) am revenit la a purta pantaloni. Din secunda în care i-am luat pe mine mi-a venit a blestema și a-l ocărî pe cel care s-a gândit să-i inventeze.

Am stat și m-am gândit… dacă mie îmi sunt atât de incomozi, cum pot bărbații purta pantaloni? Și nu pot să nu mă gândesc la baiețeii aceia simpatici foc (denumiți, de regulă, metrosexuali) de poartă pantaloni strâmți . Bagajele lor oare cum se simt acolo? Continue reading

Voi (mai) visați cu școala?

Un leitmotiv puternic al viselor mele este școala. Când chiar eram la școală aspectul frapant al viselor de genul acesta erau situațiile penibile în care mă regăseam brusc și pe care nu le puteam controla (sigur ați visat și voi lucruri asemănătoare). Am citit la un moment dat, prin facultate, Interpretarea Viselor a lui Freud și pe atunci totul a ajuns să aibă sens. Adică ceea ce visam nu era deloc ieșit din comun.

Acum, însă, când a trecut un an de când m-am așezat ultima dată într-o bancă mi se pare extrem de ciudat să visez cu școală, colegi, profesori, lucrări/examene. Mai ales că de cele mai multe ori personajele, locurile, situațiile sunt remixate și mă vizez în banca de liceu cu profersori de generală sau altele asemeni. Continue reading

Unde este limita între procrastinare și căutare de inspirație?

Astăzi, înainte să-mi închid calculatorul la birou am vrut să dau un tweet zicând: Before writing on a subject I am not quite familiar with, I spend a lot of time taking in that subject. A lot! Pe urmă m-am răzgândit și am considerat că este un subiect demn de dezbătut. Acum, să și explic în română ce am vrut să zic, cu speranța că nu se va pierde din sens, respectiv, adăuga nonsens.

Când scriem despre un subiect factual, mai ales dacă suntem familiarizați cu el, e destul de simplu. Bineînteles, și acesta presupune research și punerea la punct a ideilor, informațiilor dar procesul este unul destul de metodic. De culegere, i-aș zice eu. Continue reading