Cum redevenim matinali?

În timp cu urmăream cel mai recent episod al unuia dintre multele seriale ce le urmăresc, protagonistei i-a sunat alarma de la ceas. Ora? 5:15!!! Întrebarea mea, retorică, cum să te trezești la ora aia!?

Îmi amintesc din vremuri de demult că mă puteam trezi la ore inimaginabil. Și-mi amintesc cu jind. În liceu ora mea de trezire era 5:40. În primele luni mergeam pur și simplu mai devreme la școală și stăteam pe hol cu prietena mea pentru a urmări cum ajung restul colegilor. Aveam un ritual în care-i anunțam pe fiecare în parte, de parcă ar fi niște celebrități. Da, mereu mi-a plăcut să fac oamenii să se simtă bine. 🙂

După un timp, am început să profit de ora extra pentru a merge într-un internet caffe unde mi-am și pierdut timpul restul liceului. Mai erau și cazuri când ora aceea se transforma în 3 ore, recunosc. Dirigintele s-a dovedit a fi, însă, înțelegător. Hint pentru novici: când ai note bune, absențele se motivează singure. 😀

Timp de 3 ani jumătate am avut un program de lucru foarte haotic. Și acesta includea trezitul pe la ora 6:00 două săptămâni pe lună. Astfel reușeam să ajung seara la cursuri. În primii doi ani a fost relativ ușor dar am ajuns, încet încet, să mă trezesc tot mai greu. Acum, cu program de corporatist mi-e și mai greu. Deși alarma sună la 8, de multe ori mă trezesc la limită pentru a ajunge la birou.

Aș vrea să mă pot trezi din nou mai devreme. Mai mult pentru mine, să fac ceva productiv cu ora extra. Aș putea scrie, citi sau merge la sală. Tot din cauza problemei cu trezitul eu am ales să merg seara la sală, ceea ce nu e întotdeauna productiv.

V-ați lovit careva de dilema aceasta? Ați găsit soluții? Eu m-am gândit să încep cu lista aceasta de tips & tricks. Să vedem ce iese după o săptămână. De mâine pun în aplicare. 😛 Poate ar trebui să-mi iau și aplicația aceasta, dat fiind că sunt un snoozer compulsiv.

PS: Țin să precizez că în afară de zilele de weekend când ajung acasă dimineața, mă pun în pat la ore rezonabile. La 24:00 închid orice formă de entertainment. De multe ori, însă, adorm abia o oră mai târziu. 🙁 Ah, și nu am un somn tocmai lin, ceea ce mă face de multe ori să mă trezesc obosită.

Pedalați și pentru mine

Îmi amintesc și acum… 25 octombrie 2018. Era deja frig dar încă nu era nevoie de geacă. Totuși, înainte de a o dezlega pe Hippie a fost nevoie de ceva rugăminți pentru ca eu să mă aventurez la 9 dimineața la pedalat. M-am înarmat cu ceva curaj, haine (nu doar ale mele, să știu o treabă) și nervi.

Când am ajuns la stadion și am văzut mulțimea de oameni adunată acolo, m-am mai încălzit. Nu fizic, că tot frig era, ci sufletește. Cum am zis și a doua zi după eveniment, m-am bucurat să văd atâția oameni adunați pentru a asedia străzile, care, până atunci, aparțineau aproape exclusiv mașinilor. Primul lucru ce l-am făcut a fost să merg să-mi iau număr. Astfel, am pus mâna pe numărul 247. E lucru mare deoarece organizatorii pregătiseră doar 250. Ce știau ei!? 🙂

De atunci au trecut 3 ani. Hippie mi-a fost furată la un an de la prima pedalare iar cea de-a doua bicicletă furată a părăsit pentru totdeauna scara blocului în care stăteam chiar în ziua pedalării de primavară de anul acesta.

Duminica aceasta avem o nouă tură de pedalare. Pedalarea de toamnă, cum ne place nouă să o denumim. 🙂 Din păcate eu nu prea pot participa că nu am ce pedala. Deși am primit număr nou nouț, frumos colorat nu prea se pune problema achiziționării unei a 3-a biciclete, oricât de mult mi-aș dori să particip la pedalarea de toamnă. Pedalați voi și pentru mine? Numere frumoase vă puteți comanda și voi, de aici.

PS: Nu mă risc nici să cer împrumut, dacă nu m-a părăsit ghinionul și pățește ceva bicicleta altcuiva nu mi-aș putea ierta acest lucru. 😀

Prea multe dulcegării

Da, e de menționat că nu sunt mare a fană a dulcegăriilor… Așa, de la om la om. Indiferent de genul de relație interpersonală despre care vorbim. Dar nu despre astfel de dulcegării vreau să dezbat acum.

Se fac 3 luni de când îmi beau ceaiul fără zahăr. E lucru mare deoarece: 1. Beau câte un litru de ceai zilnic. 2. Eu nu îmi îndulceam ceaiul, îl înecam cu zahăr. Era probabil ultimul obicei nesănătos ce a persistat de-a lungul anilor. Am renunțat la multe prostii, am încercat să le optimizez pe altele, dat de zahăr nu m-am putut lipsi. În primul rând pentru că nu am considerat necesar. Cu glicemia stăteam bine, doară.

O urmare a faptului că nu mai beau ceaiul dulce este faptul că am dezvoltat o oarecare intoleranță la dulciuri. Nu mai pot mânca un desert întreg fără să mă cuprindă o senzație de greață. Cel mai frustrant este faptul că inclusiv produse ce se presupune că ar fi dietetice (ceea ce de regulă înseamnă că în loc de zahăr au fructoză sau alți îndulcitori) mi se par nesimțit de dulci. Și stiu, pentru că iau multe astfel de produse în goana mea după sănătos.

De exemplu, nu mai pot mânca iaurt de fructe. De niciun fel. Toate sunt prea dulci. Într-o seară mi-am luat o ’Gustare de seară’ de la Activia (cred că Activia era). Deoarece era destinată serii am presupus că volumul de zahăr din iaurt va fi moderat. Oricine știe ca zahărul/dulcele în general nu este recomandat seara. Nu am putut să mănânc mai mult de două/trei lingurițe, atât de dulce era!

Aseară am trecut pe la Starbucks. Că na, îmi era poftă. Am luat un Caramel Macchiato – Tall (cel mai mic adică). Nu l-am îndulcit pentru că știam ca nu e cazul. Deși era mic, după primele guri mi-a fost cam greu să termin de băut… Când am fost la Belgrad ultima dată, am uitat să-mi iau apă, înainte de somn. De aproape 10 luni beau doar apă, am renunțat la sucurile (așa zise) naturale. În seara respectivă doar asta am avut la îndemână, așa că asta am băut. Dimineața m-am trezit mai deshidratată decât dacă nu aș fi băut toată noaptea. De fapt, am băut apă dulce. Așa cum sucurile carbogazoase sunt apă minerală dulce. Nu este nimic bun în ele și nu au nimic de-a face cu setea!

Mă bucur că cerealele mele preferate nu mai sunt atât de dulci pentru că ar fi trebuit să renunț și la ele. Ar fi fost trist deoarece trebuie să am mereu ceva de ronțăit.

Vorbeam la un moment dat cu cineva, încă pe vremea când scăpam zahăr în ceai, și am concluzionat că zahărul este mai dulce. Poate datorită tratamentelor prin care trece dar ce e sigur e că aceeași cantitate de zahăr este mult mai dulce decât era, sa zicem, cu 10 ani in urmă. Trist este că ne-am obișnuit și folosim aceleași cantități și acest lucru ne face orice numai bine nu. În cazul meu, abia după ce am eliminat zahărul din ceva ce îmi este de bază, mi-am dat seama cât de dulci sunt restul.

De ce e trist și ce este atât de rău la această pudră cristalină nu vă zic eu ci pun aici un link, aleatoriu, în care veți găsi suficiente informații ca să vă faceți o idee. Poate vă gândiți un pic la cât zahăr consumați.

PS: Vor fi unii care vor zice că zahărul brun este o alternativă… mai sănătoasă. Dacă este brut, da, este mult mai puțin dulce. Dacă este brun, caramelizat, e doar mai dulce și mai nociv… dar frumos colorat. E bine să vă uitați pe ambalaje înainte de lua un zahăr brun.

PS2: Postul acesta nu are legătură cu nimic. E doar aniversarea a 3 luni fără zahăr.

Un an evențial

Dintre cei cu care sunt prietenă de 2 ani+ pe Facebook probabil mai sunt câțiva ce-și amintesc că obișnuiam, mai ales când se apropia weekend-ul, să postez cam toate evenimentele demne de luat în seamă, sub forma unor recomandări. Ba mai mult, chiar încercam să ajung la majoritatea. 🙂

Acest lucru mergea mână-n mână cu tema lucrării mele de disertație care era… promovarea evenimentelor prin intermediul social media. Exact! A fost o metodă interesantă de research deoarece feedback-ul pe care l-am primit (care s-a concretizat prin prieteni care mă întrebau pe wall, prin mesaje sau chiar la telefon despre evenimente viitoare) m-a ajutat în a trage niște concluzii.

Chiar după susținerea lucrării de disertația am continuat să recomand evenimente, tocmai datorită feedback-ului. Timpul a trecut, numărul meu de prieteni a crescut, dar și numărul evenimentelor. Am încercat să le diversific precum gusturile prietenilor mei.

Mi-am dat seama, la un moment dat, că menținând ritmul acela voi ajunge să am doar evenimente pe wall, care să îngroape orice altfel de conținut. Plus că era riscul să devin (și mai) enervantă. Eram deja, pentru unii, cu postările proprii. 😀

Prima mea nuntă

Weekendul trecut am participat la prima mea nuntă. Știu că sună ciudat exprimarea și nu, nu mă refer la o nuntă a cărei protagonistă am fost. Este doar prima nuntă la care am fost ca și… nuntaș.

E lucru mare pentru că până de curând nu-i venea nimănui să creadă că nu am fost la nicio nuntă. Mai ales, dat fiind faptul că la fostul job unde eram multe fete nunțile s-au cam scurs, de-a lungul anilor.

Eu, în schimb, am considerat mereu acest aspect un motiv de mândrie. Pentru mine faptul că nu am fost niciodată la o nuntă însemna că sunt foarte pe frecvență cu anturajul meu apropiat, că toate prietenele mele sunt tinere, libere și fără gânduri prostești în cap. De asemenea, nu mă prea văd invitată la nunta niciunui prieten prea curând. Cam toți bărbații ce-i cunosc amână de o viață acest pas. Am prieteni din copilărie care încă-și petrec timpul exact așa cum o făceau în urmă cu 10 ani. Fără urme de regret. 🙂

Revenind, eu nu aveam idee ce mă așteaptă. Cel mai grav aspect pentru mine era cel muzical. Urmat de problema mâncării (datorate vegetarianismului meu). Știam, din povești, că este un playlist oarecum standard la nunți. Auzisem că se ascultă muzică populară (nu am nicio treabă cu a asculta, dar nu știu să dansez pe ea). Mai erau povești despre cântări live, lăutărisme, strigări și alte cele.

În cazul nunții de față am fost optimistă deoarece aveam așteptări de la mireasă, care a fost „master of ceremonies”. Și s-a dovedit a fi chiar ok. Am putut dansa, cam 70% din nuntă. Nu era neapărat muzica cu care mă delectez de felul meu, dar era dansabilă și e tot ce am nevoie pentru a dansa. 🙂

Cu mâncarea, a fost un incident cu aperitivul (platoul meu inițial includea pui, șuncă și ton). I-am atras atenția chelneriței că prin faptul că sunt vegetariană trebuie să înțeleagă că nu mănânc deloc carne și a fost bine pe urmă.

Îmi pare rău că nu am poze. Nu doar cu mine (deși am fost drăguță foc 😀 ) ci și cu momentele cheie, foarte frumos regizate. De exemplu, mireasa a fost furată de o trupă de comandă, înarmată cu snipere și costumată ca atare. Poate că așa se poartă, poate că ați mai văzut, dar pentru mine au fost aspecte interesante.

Gata, acum pot să aștept liniștită următoarea nuntă la care voi participa, peste aproximativ 3 ani!

Cum e cu privațiunea?

Inițial începusem un post despre setarile mai mult sau mai puțin ascunse ale Facebookului, ce ajută cu privațiunea. Pe măsură ce scriam introducerea mi-am dat seama că de fapt am material de două articole. Încep, deci, cu viziunea mea asupra imaginii online, în speță pe facebook. Ce zic aici nu se aplica de fel pe rețele de genul Linkedin, Xing, bestjobs, Monster și alte cele. Să nu uităm, însă că Facebook este o rețea de socializare pur sânge la bază și este un spațiu dedicat prieteniilor, Fie ele cât de strânse sau superficiale.

Niciodată nu am putut fi de acord cu a comunica despre sine altceva decât ceea ce este în conformitate cu realitatea. Acesta este principalul motiv pentru care acest post nu este despre cum sa ascundem cum suntem de fapt. Nu sunt de acord cu așa ceva.

Complexitatea noastră este unul dintre cele mai fascinante și mai de preț asseturi pe care le avem și mi s-ar părea o risipă să punem în umbra fațete ale ei. Nu putem fi doar business, nu putem fi doar funny, nu putem fi doar pozitivi. Putem fi noi, ceea ce este perfect!

Bineînțeles, ce-i prea mult, strică. De aceea, unii oameni pot deveni obositori, redundanți sau ridicoli. Mi s-a zis de multe ori că eu aș fi un astfel de personaj. Și eu, la rândul meu aș putea zice la fel despre alte persoane. Nu o fac pentru că eu nu am treaba cu publicarea informațiilor de (aproape) orice gen. Cât timp este potențial de discuții, de amuzament, de polemică sau relaxare, este potrivit. Cam tot ce postez pe conturile mele sociale se identifică cu cel puțin una dintre personălitățile mele multiple.

I-am zis o dată unui prieten că eu mă consider un fel de entertainer și îmi iau cât pot de în serios jobul. 🙂 ) Pe de altă parte, ce e cu adevărat privat e atât de privat încât nici măcar nu e subiect de discuție.

Sfaturi pertinente

Cer foarte rar sfaturi. De regulă, apelez la alții doar pentru a testa dacă argumentele acestora mă pot devia de la calea ce mi-am propus-o deja. Cum a fost când mi-am luat ultimul iPhone. Am dezbătut undeva pe la vreo oră cu colegii dacă să îmi iau sau nu 4g-ul. În final, decizia mea a fost să-l iau deși (aproape) toate voturile au fost contra. Procesul însă a fost crucial deoarece, cum am zis în mai multe rânduri, îmi place să-mi plănuiesc și dezbat deciziile nesăbuite. 🙂 ) Mă ajută mai ales pentru că, ulterior, nu mai dor așa tare replicile de genul: „Ți-am zis eu să nu faci așa!”

Revenind, chiar dacă nu cer sfaturi, nu înseamnă că nu le accept. Îmi place să interacționez cu oamenii, să vorbesc și să ascult, ar fi culmea să nu țin cont de ceea ce au de zis.

Dar, urmează un dar. Nu pot lua de-a bună orice ce zice oricine. Nimic nu mă supăra mai tare decât judecățile de valoare în necunoștiință de cauză. Nu-mi plac oamenii care-și dau cu părerea despre mai orice, au mereu păreri negativiste și comentarii răutacioase și uită să se uite în propria ogradă. Când acestea sunt urmate și de sfaturi… Cât de utile pot fi astfel de sfaturi? Mă refer, desigur, la sfaturi venite de la persoane care (mă) cunosc și (mă) înțeleg prea puțin ca să aibă cu adevărat ceva de zis.

De ce nu ne limităm oare la a da sfaturi și împărtăși păreri pertinente (și utile) oamenilor pe care îi cunoaștem îndeaproape și cărora chiar le putem fi de ajutor.

Pentru cine învățăm?

Am fost foarte supărată când s-au făcut publice rezultatele la Bacalaureat. Am discutat cu prietenii de pe Facebook subiectul în momentele imediat următoare iar ulterior am decis să aștept să se liniștească apele și, mai ales, să-mi treacă supărarea înainte de a aborda mai pe larg subiectul. De fapt, subiectul meu nu este bacalaureatul în sine, ci ideea de a învăța. Aceasta este strâns legată de bacalaureat și eu o consider esențială în toată tevatura declanșată anul acesta.

Încep prin a spune că nu sunt cea mai mulțumită de rezultatele mele de la bacalaureat. Am avut media 9.51. Am fost foarte prinsă între foile mele albe și gândurile care parcă se scurgeau din minte în loc să se ordoneze frumos. Dar tot ce am înșirat pe foile acelea mi-a aparținut.

Nu cred că, în cazul unui examen național, e vorba despre subiecte grele. Nu e vorba nici despre a copia ci despre a învăța, minimul necesar. Problema o văd în faptul că oamenii, în general, nu prea sunt predispuși la a face eforturi și deci, implicit, la a învăța. Efortul este făcut doar atunci când se știe rezultatul. Dacă e să fac o paralelă cu marketingul, se caută mereu ROI-ul (return of investment). Dacă acesta nu este unul suficient de atrăgător, se caută metode alternative de a ajunge la același rezultat cu o investiție mai mică.

Știu că fabulele ne învață că după faptă urmează răsplată. În cazul învățatului răsplata nu este imediată. Nu am fost niciodată răsplătită pentru o notă bună. Că nu era de unde… Au fost multe momente critice când aprecierea ar fi contat mult. Când mi-am luat licența cu 10, ai mei m-au întrebat cum de nu sunt la serviciu la ora aia (când am revenit de la facultate). Le-am zis în treacăt că am avut licența și că am luat 10. Au zis ok.

Mie mi-a plăcut să învăț. Mă simțeam mai puternică știind anumite lucruri. De asemenea, am fost crescută cu ideea că o fac pentru mine și am luat totul ca atare. De fiecare dată când ajungeam în stadiul de a mă întreba: „Dar oare de ce mă chinui atât, ce rost are?” îmi aminteam niște vorbe puternice care mi-au fost rostite de mic copil: „Pentru tine înveți. Nouă ne este totuna dacă ajungi să lucrezi la pepinieră (aveam în cartier una) sau doctor.” Și, prin urmare, am învățat pentru mine mânată fiind de nevoia de a arată unde este locul meu, de fapt.

Am observat că multă lume blamează profesorii. Fapt cu care, din nou, nu sunt întocmai de acord. Admit că este esențial ca aceștia să contribuie la educație, să seteze niște guidelines și să ghideze elevii spre ceea ce urmează să devină. Cum am mai zis, am avut parte de profesori slabi de îngeri, de profesori duri, de profesori sictiriți, de alții cu fixații. Nu cred, însă, că le pot reproșa mare lucru, dat fiind sistemul.

Important este, zic eu, ca la un moment dat să ne dăm seama că avem ceva de extras de la ei și să luăm tot ce ne poate fi de ajutor. Chiar și cel mai slab profesor tot are ceva în cap. Nu rezolvăm nimic dacă ne credem mai deștepți dar refuzăm să învățăm. În plus, profesorii nu sunt singura sursă de informare! Cu atât mai puțin în era internetului. Dacă acum 10 ani trebuia să mergem la bibliotecă, să cărăm cărți și xeroxuri după noi acum lucrurile se simplifică iar informația se află la un click distanță. Trebuie doar culeasă.

Bine, internetul este cu două fațete… Dacă pentru cei doritori este sursă de informare, pentru cei delăsători este cel mai mare dușman. Internetul și orice altă formă de distragere a atenției sunt problematice. Când cineva are acces la internet de la o vârstă fragedă are impresia că lumea îi aparține și că informațiile sunt deja acolo, nu e rost de acumulat la ele. Nimic nu se stochează în minte ci doar pe HDD-ul calculatorului sau, mai rău, în Temporary files.

Am cunoscut mulți oameni fără perspectivă, care nu-și doreau decât să scape de griji fără niciun efort. Și nu vorbesc neapărat de elevi. Dacă aplicăm această atitudine unui elev care încă se regăsește sub aripa protectoare a părinților/tutorilor și crede că are tot timpul la dispoziție să-și clădească un viitor… ce obținem? În lumea reală așa ceva nu este posibil, iar asta nu înțeleg unii.

Circuitul subiectivității în natură

Niciodată nu am înțeles ce e AȘA rău în a fi subiectiv. E absolut normal ca toate cele trăite și experimentate de noi să le trecem prin filtrul nostru asupra lumii.

Mie îmi place să cred că pot vedea lucrurile un pic altfel decât alții și nu văd de ce aș ascunde asta.
E drept, încerc să evit maxim sentimentalismele exagerate în acțiuni și istorii dar îmi place să le presar din când in când prin cuvinte.

În liceu chiar scrisem un fel de manifest al subiectivității. Pe de o parte este de înțeles deoarece era perioada în care eram cei mai nedreptățiți și oprimați și sufeream teribil deoarece nu eram lăsați să ne exprimam așa cum ne doream. Acum se cade să punem totul între ghilimelele ironiei dar pe atunci treaba era foarte serioasă.

În orice caz, manifestul meu se referea la faptul că absolut totul trece prin filtrul nostru subiectiv, ne însușim informații, fapte și experiențe și pe urmă le eliberăm înapoi în natură. Dacă ne renegăm subiectivitatea, nu facem decât să ne renegăm creativitatea și originalitatea. Cel puțin, așa consider eu.

Cred, desigur, în gestionarea subiectivității acolo unde este cazul. Aici, însă, deja intervine rațiunea pura care ar trebui ea să fie mai puternică (și mai rapidă) decât instinctele noastre subiective. Mă refer mai ales la domenii de activitate, la partea profesională, respectiv profesionistă.

Cred că gestionarea subiectivității se face simplu: nu da cu părerea despre orice, oricui, oricând. Există pentru orice subiect persoanele și momentele potrivite. Iar când e vorba de un domeniu în care vrei ca părerea să conteze, ia și argumentele cu tine.

Plimbare, bine-mi pare

Titlul se vrea a fi o referință sarcastică la adresa și în ciuda ploii de sâmbătă. Pentru că, da, noi ne-am plimbat chiar și pe ploaie iar când ne-a văzut atât de îndârjiți, nu i-a rămas decât să se retragă și să ne lase să ne bucurăm de #timisoaranoastra.

În altă ordine de idei, eu ori am ghinion, ori așa e dat să fie. Dacă la ediția de anul trecut a #timisoaranoastra am rămas fără baterie la aparatul de fotografiat, anul acesta am rămas fără baterie la iPhone. Fapt mult mai grav decât sună la prima vedere! În primul rând pentru că poze oricum nu avea sens să fac deoarece aveam o sumedenie de fotografi cu noi. În al doilea rând, pentru că nu mai aveam unde să surprind și să notez frânturi dintre cele ce se întâmplau.

În acest context puțin dezolant pentru mine, încerc să redau ce mi s-a părut mie esențial în această a doua ediție de plimbare prin Timișoara. Excursia a fost o continuare naturală a celei de anul trecut. Punctul de plecare a coincis, la fel și primele opriri