Liste, liste, liste…

M-am cam saturat de liste. Si nici macar nu vorbesc de listele si statisticile ce le fac zilnic la serviciu. Ma refer la to do list-urile personale care parca se tot incarca pe zi ce trece si eu nu apuc sa bifez mai nimic pe ele.

Mi-am propus sa fac o groaza de treburi si trebusoare toamna aceasta: sa intreprind o serie de activitati, sa-mi ofer experiente noi, sa-mi vad si de sanatate, sa promovez proiecte si initiative, sa fiu studenta silitoare si asa mai departe.

Eu mereu caut sa-mi ocup timpul 100% – sa nu cumva raman cu mai mult de strictul necesar pentru a respira.  Acum insa, sunt intr-un impas de asa natura incat nici nu-mi sta gandul la activitati extracurriculare* (desi daca as gasi ceva challenging sigur m-as mobiliza) ceea ce este total neobisnuit pentru mine.

Ma duc la facultati. Sa fiu studenta silitoare.

*extra-school+extra-work

Dreptul la imagine

Astazi, in timp ce mergeam pe strada, un individ a insistat sa-mi faca o poza. Traversam podul Tineretii cand s-a indreptat spre mine cu telefonul mobil si m-a rugat sa-l las sa-mi faca o poza. L-am intrebat de ce sa-mi faca poza? Mi-a raspuns ca-l rugase prietenul lui. 😛 Avand in vedere faptul ca alerga dupa mine pe pod m-am dovedit a fi mai putin rea decat mi-as dori si am stat 2 secunde cat mi-a facut poza. Intr-un final, pozele cu mobilul sunt autografele secolului 21, nu? 😉

Pe urma a inceput paranoia. Ce va face el cu poza aia? Unde va aparea maine? Cum va aparea? Ok, stiu ca am exagerat (sa zicem) dar dintotdeauna am avut o oarecare fobie de poze. Ma refer la cele cu mine care nu salasluiesc pe un instrument ce-mi apartine sau se afla in raza mea de actiune. Unde mai pun ca nu am avut niciodata aparat de fotografiat? Nici al meu personal, nici in casa.

In Turcia m-am ferit de un fotograf profesionist ce pesemne ne-ar fi facut poze si le-ar fi developat indiferent daca vroiam sau nu sa le achizitionam. Mie mi s-a parut cel putin suspect. Ce urma sa se intample cu pozele ce ramaneau la el? De ce as vrea ca imaginea mea sa ramana hoinara prin Turcia?

Mai mult sau mai putin serios m-am saturat sa aud de cazuri in care persoane publice sunt fotografiate/filmate in situatii nu tocmai dezirabike sau chiar li se insceneaza/trucheaza continut foto/video. Si cel mai trist este ca fie din necunostinta de cauza, fie din ignoranta aceste persoane nu fac nimic pentru a-si proteja imaginea, nu-si uzeaza dreptul la raspuns si la replica sau macar cel la rectificare.

I’m into DJs

Imi place la nebunie sa dansez. Din pacate dansez prea rar… Dansul este una dintre cele mai mari placeri ale mele si cea mai placuta forma de exprimare. Ce nu pot zice live sau aici pe blog, sigur zic pe dancefloor. Doar ca acolo nu ma poate “citi” nimeni. Poate doar un alt pasionat de dans.

Este unul dintre motivele pentru care pana nu demult eu tot speram sa gasesc in cluburile pe unde mergeam pe cineva cu care sa “comunic” prin dans. Sa danseze cel putin la fel de nevrotic ca si mine, sa simta muzica pana-n oase si mai ales… sa-mi faca fata pe ringul de dans. Trebuie sa precizez ca pentru mine dansul in doi este o competitie.

Am realizat de curand ca de fapt eu cu DJ-ul am treaba. Nu cu unul anume ci cu cel care are la un moment dat aceasta pozitie privilegiata intr-un club. De ce? In primul rand pentru ca EL este cel care pune muzica. Muzica pe care eu o simt, mi-o insusesc si reflectez prin dans ce mi-a imprimat ea mie. Daca DJ-ul alege muzica in asa masura incat sa-mi intretina starea de extaz, inseamna ca-si face treaba bine. Continue reading

Povestea cosului de gunoi

In urma cu cateva luni bune, prin februarie, am fotografiat un cos de gunoi – sau mai degraba am sesizat lipsa acestuia pentru un fotoreportaj: Despre gunoaie. In urma cu o luna, aflandu-ma in trecere pe langa magazinul Bega, am descoperit cu stupoare ca vedeta articolului meu, cosul de gunoi, a suferit o metamorfoza.

Cineva cu minimum de spirit civic si cu o lada de lemn la dispozitie a improvizat un cos de gunoi pentru ca trecatorii sa nu-si mai arboreze gunoaiele de stalpul ce marca absenta cosului de gunoi. Foarte frumos.

Iar in cele din urma, a intervenit si providenta iar cosul de gunoi s-a ales si cu o punga de gunoi. Poza facuta aseara:

Nu este o imagine perfecta, stiu. Gunoaiele se scurg in continuare pe langa cosul de gunoi.

Nici nu ar putea fi o imagine ideala deoarece prezenta unui cos nu este de-ajuns pentru a avea un oras curat. Prezenta in sine a cosului ar putea fi eficienta doar intr-o simbioza perfecta cu simtul civic si asumarea unor responsabilitati de catre cetateni.

Pe mine, insa, m-a bucurat sa fiu martora acestei metamorfoze. Mai ales stiind ca sunt alte cosuri de gunoi ce sunt distruse de tot felul de teribilisti si adepti ai vandalismului.

Din pacate nu am poza, dar intr-o dimineata, in drum spre serviciu, am vazut un cos de gunoi ars intr-o statie de firobuz. Ceea ce arata mult mai sumbru decat imaginile de mai sus.

Politici grele la stomac

Pentru mine, politica este hrana pentru canibali, iar eu fiind vegetariana… nu ne prea potrivim. Inca de cand a inceput galceava de la palate am evitat cat am putut tot ce tine de politca tocmai pentru ca stiam ca risc sa-mi stric stomacul. Dar parca nu mai merge sa evit…

Politica romaneasca mi se pare tot mai greu de digerat, chiar si pentru cei cu un sistem digestiv de invidiat.

Astazi am auzit discutandu-se la radio de problema cresterii salariilor profesorilor cu 50%.

Stiu ca e grea viata de bugetar. Stiu ca salariile sunt undeva la limita bunului simt si ca este loc de mai bine. Totusi, sunt de parere ca o astfel de lege nici nu ar fi trebuit gandita, cu atat mai putin votata.

Dar, aparent, asta inseamna politica pentru unii: sa sustii ca vei face imposibilul pentru electorat cu atata tarie incat ajungi sa crezi si tu ca o poti face. Cei ce au votat legea fie erau drogati, fie s-au mintit in asa hal incat au crezut ca se poate. Dar nu se poate… Iar prim-ministrul repeta de zile in sir acest lucru. Iar presedintele, in loc sa aprobe acest lucru, face insinuari cu privire la inaptitudinile prim-ministrului. Continue reading

Sfârşitul

Sfârşitul începutului:

Sunt doar o tencuială veche pe care doi oameni la fel ca tine şi-au scrijelit numele anatomic, o creaţie a divinităţii inexistente, a uitării de sine sau a raţionamentului. Prima scrijelire, atât de frumoasă, ce se desfăşoară estetic de jur împrejurul acelei caste întinderi de alb, nepătate încă.

Am început să desenez pe întinderea alburie, monştri verzi, folosind creioane cerate. Şi-am desenat, am tot desenat, pentru o veşnicie, dar am reuşit să acopăr doar un colţ, restul s-a îngălbenit şi mirosea a mort. N-a fost veşnicie, deşi, pentru numele oricărei divinităţi, aşa-mi părea atunci. Ploaia uitării mi-a curăţat verdeaţa din desen şi cea de pe genuchi, rămasă din vremuri frumoase, vremuri cu iarbă.

Măsele de lapte în sânge, căzute pe bordură, fericire şi durere. Pe asfalt, nu pe iarbă! Continue reading

Sport de performanţă

Fie că este vorba despre sport la sensul conotativ sau dennotativ, nu am făcut niciodată performanţă din ceva şi asta nu este din alt motiv decât acela că nu pot rezista atât de mult timp făcând acelaşi lucru. Copil fiind am încercat tenisul şi atletismul ca sporturi, dar am renunţat relativ repede, cu toate că îmi plăceau. Tot în tinereţi am cochetat cu rolele şi patinele, iar acestea sunt probabil cele care încă îmi fac plăcere şi care mi s-au prins cel mai tare de suflet.

Cu toate că nu mă văd astăzi cu rolele prin Timişoara (nu e sport extrem, e sinucidere curată), patinele de gheaţă încă le mai încalţ când dă frigul. (Şi că tot vorbesc de role, total offtopic, cât de idiot trebuie să fii să mergi cu rolele pe drumul ce duce la aeroport, pe întuneric???? – dacă îi omoram tot eu aş fi ajuns pe Popa Şapcă şi voi mi-aţi fi aruncat chiftele cu praştia peste gard.)

Revenind, am încercat snowboarding-ul, sau “placa”. Mă descurc, dar sunt departe de a face performanţă. În ceea ce priveşte acest sport cred că aş putea câştiga un premiu într-un concurs numit “Cine-şi rupe gâtul mai repede” sau “Cine are cea mai mare suprafaţă a corpului vânătă”.

Privind din alt unghi, probabil designul a fost la un moment dat sportul meu de performanţă.

Astăzi, nu pot decât să sper că muzica şi fotografia se vor apropia de acest nivel.

Adormită

“Văd pe trupul tău liniile aproape perfecte ce se curbează dând formă unei viori, forme sculptate de un artist nebun, ce nu a ştiut ce va aduce la lumină, ce va ieşi din mâinile sale. Ar trebui încununat cu lauri şi întemniţat pe vecie. Cine te-a creat fiinţă frumoasă? Cine ţi-a dat atâta slăbiciune şi-atâta putere, să-mi strângi mâna în mâna ta firavă când te sperie noaptea şi să îmi răstorni universul, să faci pământul să se clatine sub tălpile mele pe ritmuri orientale, ritmuri ce parcă îţi ghidează toate mişcările. Atât de suavă. Atât de perfidă.”

Pastelul din suflet i se coloreză aprins când el o atige, atât de vie, tremură sub atingerea ce nu vrea să o sfarme. Metamorfoza deplină, colţii iubirii, plecăciunea lui în faţa monumentului răsărit din cenuşa molatică. Momentul în care se naşte femeia.

“Unde te-ai ascuns frumoasă antianeiră? Ce drept am eu să te tranform? Puterea e în mine, te ating şi… devin slab. Doar un pion în jocul tău complex. Te rog, unduieşte-te pe ritmurile suflului meu, respiră o dată cu mine, flutură-ţi părul negru peste pieptul meu. Am să te pierd curând…” Continue reading

Nimicuri

Inteligenţa noastră, prostie deghizată, îmbrăcată cu hainele de duminică, ne împinge către discuţii despre viaţă, despre moarte, noţiuni abstracte, presupuneri, supoziţii, păreri, certitudini… Ce ştii tu despre viaţă? Ce ştiu eu? Nimic. După două cărţi citite suntem toţi scriitori, o idee răsărită şi prea puţin inteligibilă şi suntem genii sau filozofi. Oare am uitat să ne uităm la ceea ce este la îndemâna noastră, la lucrurile mărunte ce dau dulceaţă existenţei noastre?

Ai putea să îţi închipui viaţa fără figura lui morocănoasă dimineaţa, urmată de un zâmbet sincer în momentul în care te vede ciufulită şi purtându-i cămaşa? Nu este ziua mai frumoasă şi luminoasă când primeşti o floare fără să fie vreo sărbătoare, fără să fie ziua ta, doar “pentru că”! Îţi aminteşti iarba ce s-a dăruit pământului ce a înălţat-o, caldă, sub greutatea trupurilor voastre?

Prima ţigară pe filtrul căreia îţi tremurau mâinile de emoţie, a doua pe care ai aprins-o ca pretext pentru a evita pentru câteva secunde privirea lui ce te străfulgera, ce îţi cutremura întreg universul, a treia pe care aţi împărţit-o, el păstrându-ţi ultimul fum… Prima lacrimă vărsată de dorul lui, a doua vărsată de durere şi a treia de fericire că v-aţi contopit din nou într-o sublimă îmbrăţişare. Continue reading

Toxic. Fals.

Prelins pe scaune, agăţat de pahar şi muzică… nu contează ce fel de muzică te inundă, te ridici şi frenetic te mişti pe ritm, încercând să scoţi din tine tot ceea ce este toxic. Înconjurat de lume… mereu, iubit, dar atât de singur, scufundat în probleme inexistente, cine să te înţeleagă? Falsă aură de mister aşternută peste ochii tăi mari… eşti la fel ca ei, de ce nu poţi accepta asta?

Lumea da, tu nu, tu urât, lumea frumoasă, tu rece, ei calzi, ei reci, tu cald.

Lumea da, lumea ta… Există? E falsă, la fel de falsă ca tot ceea ce te constituie. Eşti un om mic, într-o lume în care fiecare vierme este strivit. Vierme… amintiri.

Lumea are un singur scop, acela de-a te minţi prin diversitatea sa, creându-ţi impresia de unicitate, în fond, suntem toţi la fel, chiar şi tu. Eşti mic şi singur, iar venele secate de sînge, alb… şi negru sub pleoape, reminiscenţele serii ce s-a încheiat dimineaţa. Roşu acolo unde trebuia să fie alb.

Zâmbet trist, încă o zi.

Scufundă-te-n fumul ţigării ei, îneacă-te în ea…