Poate fi întrecută o petrecere marca recitiri?

Ieri, în Absintheria Sixtină, a fost ultima întâlnire a cenaclului recitiri pe acest an. Petrecerea de sfârşit a vrut să reunească atât persoanele din cadrul Cenaclului, cât şi prieteni ai acestora.

Petrecere, discuţii libere, voie bună – totul suna a o seară deosebită, până în momentul în care unul dintre membrii cenaclului a transformat-o în cu totul altceva, ridicând miza evenimentului.

Pe la ora 19, lumea a început să se adune, iar Dragoş a hotârât textul ce avea să-l citească (a câştigat un fragment din Scrisori către un tânăr romancier de Llosa). Pe marginea textului s-a aprins o discuţie, destul de rapid inăbuşită de dorinţa tuturor de a începe petrecerea. Ştiam cu toţii că Alin Farcaş dorea să citească un text – un basm în versuri despre o demoazelă graţioasă.

Pe la sfârşitul poeziei, acesta cade în genunchi în faţa prietenei lui, face un semn unui prieten care îi întinde un inel, totul culminând cu ultimul vers “Cristina…vrei să fii soţia mea?”. A urmat un moment în care toţi aşteptau un DA, neştiind ce i-a fost şoptit lui Alin. Răspunsul afirmativ a dat startul petrecerii, cât şi frământărilor unora de cum ar putea întrece în viitor asemenea cerere în căsătorie.

Ce vor oamenii?

Poate că întâmplările din planul meu personal mă forţeză să renunţ la ironii şi la sarcasm, poate că întâmplările din plan politic mă fac să nu mă iau în serios.

Confruntaţi cu mai multe alternative, oamenii vor greşi, fără doar şi poate. Multitudinea de opţiuni nu poate face un om decât să găsească defecte mai multor variante perfect viabile. Oamenii îşi doresc să ia decizia greşită pentru a blama mai târziu soarta, sistemul sau contextul tâmpit în care se aflau. Dacă poţi da vina pe cineva, de ce să nu o faci, şi dacă una dintre opţiuni nu pare să fie legată de cele mai facile chestii din lume de ce ai alege-o?

Ne dorim să cunoştem eşecul pentru simplul fapt că următoarea reuşită va părea mai mare. Iubim atenţia celorlalţi şi dramatismul propriei vieţi. În mintea noastră bolnavă, simplul fapt că minţim sau trădăm ne face să credem că în vene încă mai curge ceva. Nu contează ce facem şi ce alegem atâta timp cât avem şanse să suferim, să oftăm şi să spunem că asta e viaţa.

Ne blocăm rând pe rând opţiunile şi ajungem să ne întrebăm cum am ajuns aici. Vrem să rămânem cu o singură opţiune, îndepărtând tot ce ne provoacă indecizia. Nu vrem să avem unde ne întoarce.

De multe ori când m-am apropriat de un lucru pe care îl doream, poate, prea mult, am renunţat, am încercat să ard toate podurile către el şi să mă resemnez. Mai puţin acum, când îi văd pe alţii, şi pe altul, făcând-o.
Suntem victimele propriei vieţi şi tiranii de ocazie în ale altora. Viaţa ar fi mai urâtă când tre’ să zaci singur în …noroi.

Şi pentru a încheia într-o notă “optimistă”, asta am făcut şi în politică. Make the right decision, not the decision right.

Aceeași Mărie cu altă pălărie

Sau mai bine zis…cât contează ambalajul.

Să facem un calcul: luni aveam domeniul de față achiziționat și zâmbetul imposibil de șters. Planul era simplu:

Luni: domeniu

Marți: 10 teme alese (seara, tema care mi-ar fi picat cel mai bine ar fi fost deja instalată)
Miercuri: primele posturi – N-a fost să fie…

Pentru cei care nu au blog, dar vor să-și facă unul, un sfat simplu: Căutatul unei teme WP, fie ea free sau premium o să vă dea dureri de cap.

Ultimele 3 zile le-am petrecut în directoarele WordPress, încurcându-mă de multe ori prin filtrele de căutare (o coloană, două coloane, nu știu câte culori din care să aleg, cu lațimea reglabilă sau nu). Search-uri repetate prin delicious și sfantul Google, finalizate într-o temă premium, la care aș fi schimbat un picuț culorile. N-a fost să fie…din nou… Tema respectivă nu accepta poze în pagina principală.

Cineva m-a întrebat de ce pun un accent atât de mare pe ambalaj, și nu mă pot concentra la conținut, până când voi găsi altă temă. Și așa ajungem la subiectul ce ne interesează și care dă și titlul entry-ului. Cât contează ambalajul?

MULT! Și nu, încerc să nu generalizez chestia asta și la bloguri, dar ambalajul și forma de prezentare contează. Auzi în fiecare zi de identititatea vizuală a unui brand, de forța unei campanii de rebranding reușite. Până la urmă daca nu se schimbă conținutul, chiar suntem atât de proști să mâncăm doar ambalajul?

Aș zice că da. Acum câteva luni mă aflam la un focus-group pentru testarea unui nou produs. Existau mostre din noul produs, cât și produsele competitoare. Fără etichete, fără ambalaje gândite de oameni de branding. Pentru mine era clar: Produsul X, întâmplător și lider de piață avea să câștige, convinsă fiind că va fi recunoscut imediat! Dar din nou: N-A FOST SĂ FIE! Oamenii nu recunoșteau produsul, sau mai rău îl indicau ca fiind competitorul. Așadar, undeva pe papilele noastre gustative se află o peliculă fină numită brand (sau cum am aflat că se poarta mai nou la ASE, marcă). Pe retină avem fix aceiași peliculă.

În final, mă întorc la …blogul meu. Vreau o temă diferită de a altora din motive lesne de înțeles. Nu spun că articolele conținute de blog nu contează. Contează enorm, dar nimeni nu vrea să auda: Uite temă de blog ca a lui X.

Dacă știți ceva teme minimaliste, dar nu corporate, nu ezitați să-mi spuneți.

Mickey Mouse Reloaded

Curăţenia de Crăciun mă termină psihic. Ce mă enervează cel mai tare este că dacă eu mă pun pe şters praful azi, până de Crăciun se pune iar… Dar nu vreau să şterg praf în Ajun, aşa că tac şi-nghit. Ce mă enervează la fel de tare este că am multe şi mici prostioare împrăştiate pe birou, dulap, etajeră, ceea ce face procesul de ştergere a prafului mai lung şi mai dureros.

De obicei le îndesam prin sertare, numai că anul acesta sertarele ajunseseră deja în stadiul de saturaţie… iar adepta ascunsului sub pat nu sunt. Nu de alta, dar acolo e un soi de cameră de zi pentru căţelul meu în timpul verii şi nu mi-aş permite să-i invadez spaţiul. Aşa că Oana, strângătoare de fel, cu potenţial de a ajunge la vârsta de 80 de ani la ştiri ca bătrâna care trăieşte pe un morman de amintiri, s-a apucat de… ŞOC ŞI STUPOARE… aruncat masiv la ghenă.

În procesul de selecţie, pentru că nu m-a lăsat inima să arunc chiar tot, am dat peste nişte lucruri tare faine, cum ar fi primul număr al revistei Mickey Mouse – 1995

Mi-e dor de o iarna ca-n povești

Da, mi-a fost dor de așa o iarnă: albă. În ultimii 2-3 ani cred că am lăsat impresia că mai mult îmi displace zăpada decât îmi place. Destul de departe de adevăr… când eram copil îi închinam poezii și cântecele. Doar că iarna s-a schimbat mult de atunci.

Nu vreau să intru în subiectul încălzire globală. Nu e vorba doar despre faptul că avem o mână de ninsori pe an care se transformă degrabă în noroi. E vorba și de noi. E vorba de faptul că dimineața, prin troieni, ne gândim doar cum facem să ajungem la serviciu deoarece nu circulă taxiurile, nu sunt dezăpezite drumurile (sau trotuarele în cazul meu), sunt îngropate mașinile în zăpadă și altele asemeni.

Dacă nici nu apucă să se pună zăpadă, avem bălți, trafic la fel de greoi, stropeli și alte neplăceri. Oamenii sunt la fel de iritați/nervoși în ambele cazuri. Cum să te bucuri de iarnă/zăpadă în situații de genul acesta? Când eram copii, ignoram cu ușurință aspectele adiacente. Vorba aceea: „Așa e iarna pe la noi/Cu zăpadă și noroi”, îmi răsună în fiecare an în minte. Pe atunci era un motiv de amuzament, acum e motiv de blesteme.

Ieri am ieșit după-amiază cu colegii la dezăpezit trotuarul. Lansasem deja ideea de bătaie cu zăpadă, dar tot eram neîncrezătoare în ceea ce se întâmpla afară. Când am văzut că e pe bune, m-am mai luminat. Sau poate m-am luminat de la atâta alb. 😀

Totuși, m-am grăbit să le fac pe toate. Și îngerași, și ieșit cu prietenii la joacă/tăvăleală (că de bătaie nu era bună zăpada). În plan era și un om de zăpadă, dar era prea moale zăpada. M-am grăbit pentru că mă temeam că astăzi nu va mai fi nimic. Deși știu că peste câteva zile vom blestema din nou, albul acesta ce ne înconjoară chiar e revigorant. Și, cel mai important, nu e atât de frig. Va fi mai rău zilele următoare din acest punct de vedere!

Toamnă gri?

Mai știți cum în urmă cu o lună și ceva toată lumea se panica de venirea iernii? Da, a iernii, nu a toamnei. Cică s-ar fi sărit peste. Adevărul este că a fost groaznic de frig, peste noapte parcă. Ulterior, însă, lucrurile s-au redresat. Iar eu zic că am avut o toamnă chiar reușită.

A fost până la urmă, o toamnă ca la carte. Au fost zile luminoase, cu vânt. Vântul era de nelipsit, pentru a ajuta copacii să se scuture de frunze. Au fost și frunze de la roșii la galbene, reflectând parcă măsura în care soarele se pregătește să ne ofere tot mai puțină căldură.

De câteva zile, s-a instalat și varianta gri a toamnei. Cea care anunță că iarna e foarte aproape. Ba chiar am citit pe internet că s-ar fi arătat primii fulgi. Încă nu i-am văzut și nu vreau să transmit informații eronate. 🙂

Deși urăsc frigul (fie iarnă, fie vară – m-am plâns inclusiv în iulie că e frig), deoacamdată rezist cu stoicism. Pentru că știu că peste exact o lună eu mă întorc pentru 10 zile la vremea de început de toamnă când aici ne vom regăsi în plină iarnă. Va fi o toamnă cipriotă, cu în jur de 10 grade și soare.

Acolo, în Cipru, unde merg să-mi vizitez prietena Sorina, cică înfloresc pomi în perioada aceasta. Recunosc, pe lângă vinul fiert și gândul acesta mă ajută să rezist frigului tot mai înțepător. Îmi doresc de foarte mult timp să fiu undeva unde e cald când aici e frig și urât. Abia aștept, deci.

Între timp, ar trebui să începem pregătelile pentru mult-temuta și iminenta iarnă. Eu am început să adaug lămâie în ceaiurile mele. De ieri am trecut la cea mai groasă haină din dotare. De ceva vreme deja mă acopăr cu nici mai mult, nici mai puțin de 4 pături. Și, când apuc, îmi încălzesc serile cu vin fiert. Voi cum stați?

Dar autoritățile, oare? Să sperăm că nu au uitat că „iarna nu-i ca vara”.

Weekend de toamna

Nu știu unde s-a dus weekendul. Vroiam să rezolv mai multe chestii și să postez niște articole, dar nu prea am avut timp.

Am fost în treacăt, sâmbătă, pe la V for Vintage.

Duminică am ajuns la târgul de universități străine, organizat anul acest la Hilton și pe la târgul de handmade de la Muzeul de Istorie. Și nu, nu am o obsesie pentru târguri, pentru handmade chiar deloc, dar cum în România un târg de handmade se traduce prin târg de handmade, antichități și kitch-uri ce se vor a fi antichități am zis că poate dau peste un ceas de buzunar. Pe scurt:

V for Vintage – crowded, la un moment dat nu mă mai puteam uita la nimic, pentru că turma stabilea direcția. Cafepedia a fost oarecum neîncăpătoare pentru târgul asta. Cam aceleași fețe pe care le văd de obicei la târguri de genul, prezentând, în mare, cam aceleași haine. Bineînțeles, nu erau doar standuri vintage (doar eram la V for Vintage și suntem în România).

Explozia de headbands continuă și, implicit, continuă și explozia de designeri de headbands.

V-am zis că am fost colegă cu Honorius?

În 1994 păşeam pentru prima oară pe holurile Şcolii Nr. 49 din Bucureşti, pe urmele tatălui meu, care terminase şi el aceeşi instituţie în urmă cu… mulţi ani. Pe vremea lui, şcoala se afla lângă un mare câmp, Vatra Luminoasa, strada copilăriei mele fiind situată în zona Pantelimon, cartier în care blocurile au crescut mai târziu.

Nişte zeci de ani mai târziu însă, şcoala a căpătat supranumele de „şcoala din Beverly Hills”. Nu pentru că ar fi devenit câmpurile dealuri sau pentru ca şi-ar fi schimbat Vatra Luminoasă numele, ci pentru că fiţele erau la ele acasă şi banii curgeau într-o veselie din portofelele părinţilor.

Şi dacă s-ar fi scurs numai în renovarea sălilor de clasă ar fi fost de înţeles, dar în momentul în care mergi cu profesorii la cumpărături de Crăciun şi stai să probeze hăini de blană să vezi care se potriveşte mai bine cu stratul gros de fard de pe faţă, deja situaţia se împute. Ştiu că s-a cumpărat la un momentdat un super set de cafea unei profe şi l-a refuzat că a zis că mai are, să-i luăm altceva…

Una peste alta însă, noi, ăştia micii, avem amintiri extraordinare de pe băncile şcolii generale şi probabil că asta este cel mai important în momentul de faţă. Iar dacă nu ar fi fost şi nişte profesori extraordinari, pe care îi respect şi admir din tot sufletul, aş fi zburat rapid de acolo.

Şi v-am zis că am fost colegă cu Honorius? Prigoană Honorius, da. Că tot ştiu că se întreba cineva oare cum este alintat – „Honi”, „Hono”… Noi îi spuneam Honorius. Sau Prigoană. Pentru că nu era tocmai persoana pe care să-ţi vină să o alinţi. De fapt, cred că dacă i-ar fi spus cineva Honi ( mor de râs apropo când pronunţ asta pe un ton de alint :)) ), s-ar fi ales cel puţin cu o înjurătură.

Pe Honorius l-am cunoscut în clasa a 6-a. Am avut ocazia de a fi colegi doar doi ani, timp în care nu ne-am înţeles prea bine. Pe vremea aia nu avea înclinaţie politică, pentru că te-ai fi aşteptat să încerce să se pună bine cu şefa clasei (i.e. eu), care avea atunci nişte atribuţii extraordinar de penale, cum ar fi trecutul pe tablă a numelor colegilor care vorbeau înainte să vină profesorul în clasă. Incredibil dar adevărat, eu chiar făceam asta. Normal, pe prieteni mă făceam că nu îi văd – eram coruptă, ştiu. Ei bine, Honorius era o drăcie de băiat şi spaima multor colegi.

Bărbaţi, femei şi alte animale.

De câteva zile o aud pe prietena-mi Andra spunând ce mult i-a plăcut o replică. Azi a lansat-o şi pe Twitter. Cică nu-i plac bărbaţii care nu insistă destul. Pe mine mă enervează la culme ăia care insistă prea mult…

Acuma ce-o să zică bărbaţii – că aşa suntem noi femeile, nehotărâte, pretenţioase, să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, bla bla bla. Problema e că noi, femeile, ca să vezi, nu suntem un întreg şi avem aşteptări diferite de la voi, bărbaţii. Care voi bărbaţii, sinceri să fim, nu sunteţi toţi nişte boi… mai sunteţi unii şi porci şi măgari. Şi, desigur, există şi exemplarele de luat acasă.

Lăsând gluma la o parte, chiar m-am confruntat cu o problemă de-alungul timpului, pe care încă nu ştiu cum să o gestionez bine. Pe mine chiar mă enervează bărbaţii care nu înţeleg după două refuzuri drăguţe că tu chiar nu eşti interesată. Şi mă enervează femeile pentru care „nu” e „poate” şi care se alintă şi se răsfaţă aiurea numai ca să primească şi mai multă atenţie şi să testeze dacă respectivul chiar le doreşte.

Ok, îmi plac şi mie jocurile, aţâţările, dar cu o limită. Pentru că bărbaţii stau mai prost la capitolul al 6-lea simţ – mai ales dacă sunt programatori, ingineri sau economişti – şi vor nişte date exacte. Şi atunci dacă au dat peste 3 domnişoare care l-au luat pe „nu” în braţe, fluturând în acelaşi timp din gene şi chicotind drăgălaş, ce să mai înţeleagă…

Mă supără faptul că trebuie să ajung uneori în punctul de a mă pune perm off pe messenger sau de a mă face că nu văd o persoană în autobuz, numai ca să evit nişte discuţii deja incomode. Să fim sinceri, nu îi place nimănui să i se spună în faţă „frate, eşti naşpa, d’asta nu vreau să ieşim în oraş” – fie că e vorba de „naşpeţe” fizică sau la nivel de creieraş/comportament. Sau poate uneori chiar „nu e vina celuilalt” – clişeic, dar zău că uneori se potriveşte.

Oricum, ideea e că atunci când nu vrei să ieşi cu o persoană, îi spui asta, mai pe faţă sau mai pe dos, dar cât să se înţeleagă esenţa şi te aştepţi ca persoana respectivă să nu mai insiste. Dar nu, unii până nu te fac să simţi o jenă în spate, nu se lasă… Părerea mea e că o dată ce primeşti un refuz, chit că poate se răzgândeşte între timp persoana pe care ai abordat-o, intenţia ta oricum a fost pusă pe masă şi mingea fiind în terenul celălalt, nu are rost să bombardezi cu alte mingi… aşteaptă să se întoarcă la tine. Sau nu aştepta şi mută-te pe alt teren, că slavă domnului sunt destule dacă vrei neapărat să joci.

Se presupune că suntem nişte animale raţionale. Căţelul meu, când e în călduri, se agaţă de piciorul meu şi începe să-şi facă treaba. Îl dau la o parte, el vine înapoi. Îl dau la o parte, el vine înapoi. Dar până la urmă tot se prinde. Pretenţia ar fi ca bărbaţii să se prindă mai repede.

Na, ca să fim sinceri până la capăt, ideal ar fi ca tipii de care ne place să insiste şi ceilalţi nu. Dar pentru că uneori semnalele sunt greu de transmis şi de interpretat corect în fază incipientă, e cam greu să se întâmple aşa. Drept pentru care, dacă ar fi să aleg între să insiste toţi sau să nu insiste niciunul, merg clar pe varianta a doua. Andra my dear, be careful what you wish for 😉

Secretul de a vă asigura un trai fericit în căsnicie

Deci ca să fii sigur că te vei potrivi bine la caracter, trebuie să te convingi că persoana dorită are aceleaşi trăsături ca şi tine. Potrivire de caracter va fi între persoanele ce se potrivesc la fizicul lor, adică vor avea aceiaş formaţie de nas, de gură, de ochi, de obraji, aceiaş privire, etc.

…stai să ghicesc, aceiaşi părinţi???

Doamne fereşte ce cărţi există, că parcă nu-ţi mai vine nici să promovezi cititul… Tind totuşi să cred că această carte a fost citită intens acum câţiva zeci de ani când a apărut şi oamenii au luat aminte, urmarea fiind retardaţii zilelor de azi. Cernobâlul este de fapt doar un pretext în spatele căruia se ascunde adevăratul motiv pentru care tinerii noştri ca brazii sunt cu mucii pe piept…

Dar dezvăluirea secretelor nu se termină aici! Cartea magică deţine şi secretul citirii caracterului oricărei persoane! Evident, pe baza trăsăturilor fizice.

Culoarea sprâncenelor de exemplu, îmi poate spune dacă eşti „mărginit la minte”, adică prost, sau inteligent. Dacă ai culoarea sprâncenelor mai deschise ca părul din cap, poţi să te duci să te împuşti – consum oxigenul degeaba. Dacă le ai însă de o culoare mai închisă, felicitări, tocmai ai aflat că eşti deştept! E o surpriză şi pentru tine – du-te şi mai verifică o dată! Uite-te atent pentru că o nuanţă poate face diferenţa!

Ei, dacă ai şi sprâncenele închise la culoare şi mai ai şi nasul cocoşat, deja ai tot respectul meu. „Cu cât cocoaşa e mai mare, cu atât au mai multă energie şi forţă intelectuală”. Mă rog, eu ştiam alte lucruri despre cei cu nasul mare…

Şi să-ţi spun şi cum să-ţi dai seama dacă eşti „beţiv-autentic”. Spate lat? Gropiţă în bărbie? Gata, ăsta eşti!

Mai multe nu vă spun, păstrez informaţiile vitale numai pentru mine. Las’ că vedeţi voi, ăştia cu gâtul gros şi scurt…!

Oare ce se întâmplă dacă îţi faci operaţie estetică?