Convorbiri telefonice

Nu-mi place să vorbesc la telefon. Mă refer la conversatii lungi și dese fără vreun scop anume. Am cele mai scurte și (probabil) cele mai expeditive conversații. Am discutat, am stabilit, așa rămâne, hai să facem, nu să vorbim despre. Ba chiar, sunt genul de om care preferă un SMS la obiect. La fel procedez când încerc să dau de cineva. Dau un SMS și aștept să revină persoana în cauză pentru a evita apelurile inoportune.

Dincolo de lungimea conversațiilor, eu cred că lipsește o etichetă a conversațiilor telefonice. Mai jos câteva aspecte care pe mine mă deranjează teribil. 

  • Cel mai tare mă deranjează când cineva nu-mi răspunde la telefon. Am un lung șir de persoane pe care nu le mai contactez telefonic decât foarte rar din această cauză. Mda, ajung (poate inconștient) să mă feresc să sun persoane care nu răspund la telefon/nu revin după un apel pierdut. Eu când sun pe cineva o fac pentru că am ceva de comunicat atunci.

    Valabil atunci și încă maxim o oră. Poate exagerez cu valabilitatea, dar sigur este vorba de ceva punctual. Nu sun doar pentru povești, să văd ce mai faci, sau pentru că mi-e dor de vocea ta. Prefer să trimit un sms în cazuri din acestea și să aștept replică. În funcție de replică decid cum continui comunicarea. Alteori, mă folosesc de internet. Depinde cum comunic mai mult cu persoana respectivă. Deci, dacă sun, e ceva de zis!

  • Când ne-am vorbit că ‘ne auzim la telefon’ am deja pretenții. Atunci mă aștept ca persoana să se aștepte (sic!) la apelul meu și să-mi și răspundă.  La fel dacă urmează o întrevedere. De multe ori pot interveni lucruri: traficul cauzează întârzieri, urgențe la birou, ajung înainte și realizez că localul ales este plin și trebuie să ne reorientăm etc. E clar, zic eu, că dacă sun e ceva relevant de zis și este în interesul tuturor părților implicate ca apelul să fie preluat.
  • Dacă mă sună cineva și nu răspund pe loc (cu excepția cazului în care acest lucru se întâmplă noaptea) revin, de obicei, în minutele următoare. Normal mi se pare ca persoana care m-a apelat să se aștepte acest lucru și să nu-și părăsească telefonul într-un bârlog imediat după ce m-a sunat. În primă fază mă enervez iar apoi îmi fac griji. Și nu se merită.
  • Nu voi înțelege niciodată rostul convorbirilor fără sfârșit cu persoane cu care abia te-ai văzut sau urmează să te vezi. Poate sunt eu absurdă, dar cred că personal poți transmite mult mai bine lucrurile. Cel mai deranjant este atunci când ești cu o altă persoana cu care vorbești mult mai rar și cu care te vezi mult mai greoi. Ce ar trebui să facă persoana respectivă cât timp tu vorbești la telefon? Să sune pe cineva?
  • Eu când mă apropii de cineva cu care urmează să discut (chiar și 5 minute de „Ce mai faci, nu ne-am mai văzut de mult bla bla”), închid telefonul înainte de a ajunge în dreptul persoanei respective. Mi se pare de prost gust să continui conversații și să lași persoana în cauză să aștepte ca tu să o bagi în seamă.

*Bineînțeles, se cade să punem steluța de rigoare când vine vorba de apeluri de serviciu, urgențe sau apeluri din străinătate (ca și alea vin mai greu).

  • Nu răspund noaptea la telefon. De câteva luni bune țin telefonul pe silent noaptea. Un apel nocturn este pe cât de deranjant, pe atât de inutil. Dacă, printr-o minune, răspund, sunt șanse mari să uit conversația până dimineață. Asta dacă sunt în somnul adânc. Dacă sunt într-un alt stadiu, există riscul să nu mai pot adormi la loc iar acest lucru aduce cu sine o droaie de blesteme.
  • Nu-mi prea place să fiu sunată în weekend înainte de prânz. Deși de la o vreme mă trezesc ceas, indiferent de ziua săptămânii, în weekend mai încerc totuși să fur câteva ore de somn. Sau, mai există cazuri fericite când chiar reușesc să dorm până dupa ora 10:00. Dacă mă sună cineva chiar atunci, s-a dus drac toată odihna de weekend pentru mine. De adormit la loc sigur nu mai adorm, oricât m-aș chinui.

Voi cum comunicați la telefon? Sunteți adepți ai discuțiilor lungi? Încercați să fiți eficienți? Și, mai ales, ce vă deranjează?

Testarea unei idei

Știți și voi cum uneori, în visele noastre, se conturează niște idei revoluționare pe care știm că dacă le-am aplica ar avea un succes incomensurabil. Din păcate, de cele mai multe ori ne uităm visele la 5 minute după trezire. Este un mister la minții, destul de discutat de psihologi, dar nu despre acesta vreau să vorbesc.

Eu am avut norocul (să zicem) de a-mi aminti un asemenea vis. A fost de așa impact conținutul încât nu am putut uita. Și am început să zic, în stângă și în dreapta porcăria ce o visasem și cum mi se pare mie o idee genială de pus în aplicare. Bineînțeles, nu era.

Deși am obținut râsete la povestirea visului / ideii care a rezultat, mi-a fost suficient un research de 2 minute încât să-mi dau seama că pot lăsa entuziasmul deoparte. E ok, însă, nu am pierdut mare lucru.

Dar dacă ești antreprenor, vizionar, om cu idei sau, pur și simplu, product manager în interioul unei companii. Și ai o idee creață. Ai gândit produsul perfect. Pentru cine este perfect produsul? Oamenii au nevoie de acel produs? Este o nevoie conștientizată sau posibilă? Ajută produsul respectiv? E chiar perfect așa cum l-ai gândit tu?

E important ca aceste întrebări și multe altele să fie puse înainte de a începe agonia creării produsului, lansării acestuia pentru a urmări ulterior cum acesta moare încet. Ca o idee să nu moară chinuită, se recomandă ca aceasta să nu fie testată live.

Se pretestează. Cu prieteni. Cu prieteni de-ai prietenilor. Cu familie. Cu oameni care nu sunt prieteni/apropiați pentru a scăpa de speranța (uneori nerealistă/exagerată) insuflată de aceștia. Cu focus groups. Se testează cu cei care ar urma să beneficieze de avantajele ideii (consumatorii finali).

Mai departe, se testează cu alți vizionari, creatori,  oameni cu idei. Și mai apoi se testează cu acei oameni care ar putea susține financiar ideea. Se testează și se ajustează conform feedback-ului primit până nu mai încape nicio îndoială că ideea are într-adevăr potențial și că merită investițiile ce urmează a fi făcute.

De ce se testează ideile? Pentru a evita una (sau ambele) din cele mai triste concluzii la care poate se ajunge după ce s-au investit bani, timp, energie, resurse în acestea:

  1. Nu s-a făcut o analiză cuprinzătoare a pieței și, deci, realitatea este mult mai dură.
  2. Ideea, respectiv produsul nu rezolvă într-adevăr o problemă existentă, nu răspunde unei nevoi și nici nu poate fi creată

Bineînțeles, există riscul ca ideea să moară în fașă, ceea ce este trist. Dar e mai bine să fie ferită de supliciul ulterior.

Cum să (nu) scrii pe blog

Eu nu știu cu bloggeri mari, bloggeri mici.. bloggeri vechi, bloggeri noi. Dacă ar fi să luam așa eu sunt veche, dar mică. Dar cine a zis că vreau să fiu mare. În schimb, în ultimele două luni am făcut un experiment cu privire la frecvență și stil, să văd dacă-mi pot reintra în mână să scriu cum o făceam pe vremuri.

De ce? Știți cum era comicul acela de circulă pe internet despre cum să nu lași comentarii. Așa sunt eu cu scrisul pe blog. Cumva, am ajuns să asociez blogul cu comentarii răutăcioase, cu nemulțumiri și frustrări, comparații, atacuri la persoane și altele la fel de inutile.

Așa că, pentru o perioadă îndelungată, ori de câte ori îmi venea a scrie ceva pe blog… mă mai gândeam un pic și sfârșeam prin a nu scrie.

Mi-am luat la puricat de curând blogul (și nu numai) și am găsit o droaie de drafturi, unele în stadii destul de avansate chiar, dar lăsate de izbeliște. Probabil din același motiv.

(Inclusiv parte din cuvintele astea le-am scris undeva, într-un document, în ideea că nu vor ajunge niciodată pe blog.)

Și eu am avut tendința să mă plâng mult pe aici. De serviciile UPC, de serviciile Poștei Române, de educație, de politică, de ghinioane și întâmplări nefericite. Niciodată, însă, nu am făcut referire la oameni. Oameni sunt prea complecși. Mă văd pe mine…

Văzând acest trend la alții, am ajuns să cred că bloggerii (sau oamenii cu blog) sunt ca niște țațe care-și dau părerea neîntrebate despre orice. Și, de obicei, țațele nu au păreri bune. „Nu-mi place aia.” „E horror aia.” „Îmi displace profund aia.” „Uită-te la ăla ce a făcut. Poți să crezi că… ” „Cum poate să existe respectivul știind că…?” În orice caz, la mine, când lucrurile devin mai mult despre alții, și nu la modul pozitiv, mă oripilez un pic și bat în retragere.

Pe de altă parte, am avut mai demult o mică dispută cu o prietenă care era ofensată de modul de a scrie al unui blogger. Eu i-am zis că știu omul, e ok și e pur și simplu stilul său de a scrie, ideile transmise sunt ok. Ea insista că trebuie să-și respecte cititorii. Eu zic că în primul rând scrii pentru tine iar cititorii apar dacă că le place ceva. E imposibil să fi agreat de toată lumea, așa că de ce să pornești pe calea asta?

Eu zic să scriem din experiență, din ce ni se întâmplă și mai ales din și despre ceea ce ne place/ne inspiră. O altă soluție este să scriem despre ce nu ne place, cum ne place. Cred că orice subiect poate fi salvat cu un stil de a scrie potrivit. La recitire, toate posturile mele cu plângeri mă amuză teribil, deși știu cât eram de nemulțumită atunci

Cea mai inutilă comparație

După cum am zis aici, am început să mă uit uneori si la televizor. Nu-mi iese zilnic, dar zilele acestea mi-am găsit timp și să-mi fac culcuș în fața televizorului.

Uitându-mă pe Discovery am văzut o reclamă ale cărei scopuri sunt dintre cele mai lăudabile. Era un spot ce promova laptele. Adică ideea de a bea lapte. La care subscriu. Numai ce am băut jumătate de litru.

Dincolo de argumente privitoare la musculatură, sistem osos, a fi „fit” și altele asemeni, argumentul final a constat într-o comparație dintre lapte, o halcă de carne și un ou. Suna cam în felul următor:„Un pahar de lapte are mai puține calorii decât o bucată de carne și mai multe proteine decât un ou.” Serios!? Și cam ce ar trebui să însemne acest lucru pentru cei care nu sunt specialiști în nutriție?

Nu mi se pare o metodă prea eficientă de educare a populației. De unde știe omul de rând de conținutul de calorii și proteine din diverse alimente? Știu că oul este promovat în cultul popular, dar nu cred că pentru aportul de proteine.

La fel, faptul că laptele are mai puține calorii decât carnea nu convinge un consumator înrăit de carne… dimpotrivă, poate fi luat drept atac. Plus că în general carnea este asociată cu grăsime, calorii multe… cu cât are, deci, mai puține laptele? Că s-ar putea să fie diferența de așa natură încât să nu conteze.

Copiii sunt naivi

Când am primit clipul de mai jos, a fost ca o întoarcere în timp pentru mine. Când aveam cam aceeași vârstă ca și fetița care-și citește emoționată, dar plină de vervă discursul, și eu susțineam exact aceleași idei, aveam exact aceleași nemulțumiri și speram la exact aceleași lucruri.

Scriam eseu după eseu despre natură, apă, poluare, ecosisteme, ecologie. Preaslăveam echilibrul în toate și-l predicam celor mari și celor mici. Coincide și cu perioada în care am decis să devin vegetariană. Tind să cred că eram o naivă. Așa e, copiii sunt naivi.

Copiii chiar cred că cuiva îi pasă de lumea în care vor crește ei, de aerul pe care-l vor respira ei, de apa pe care o vor bea (sau nu!). Copiii sunt și necunoscători. Ei văd doar anumite aspecte, nu înțeleg interesele socio-economice, care de fapt guvernează totul.

Mă gândesc cu nostalgie la copilul din mine și-mi pare atât de rău de el.

PS: A nu se înțelege că EU am renunțat la ecologie. Am renunțat, însă, în mare parte, să am așteptări de la alții cu privire la acest aspect. Sau, poate din nou, așteptările mele erau exagerate dintru-început. Eu am rămas naivă. Eu încă vreau să cred că fiecare mic gest în direcția bună contează.

Mă întristează, însă, nepăsarea altora. Sau, dimpotrivă, atacurile care vin. Nu putem fi 100% ecologici și sunt conștientă de acest lucru. Nu e ca și vegetarianismul în care ai renunțat la carne, și gata.

Ecologia are multe aspecte, foarte interconectate cu viața noastră de zi cu zi. Nu pe toate le conștientizăm. Dar atunci când o facem, am putea face ceva în sensul acesta.

Să fim corecți

În urma unei discuții interesante.

Deși nu-mi iese nici mie de fiecare dată, sunt cea mai mare fană a corectitudinii și o propovăduiesc. Încerc prin fapte, deoarece cu vorbele nu ajungem departe.

Totuși, m-am văzut obligată să explic cuiva de ce cred cu naivitate în a fi corect. Da, e de menționat că 90% din oamenii apropiați mie mă consideră o naivă. Nu prea fac nimic ca să demonstrez contrariul așa că accept eticheta.

Discuția a pornit de la ceva de genul situației ilustrate de Alexandra: eu vreau să-mi cumpăr ceva scump, cineva știe pe cineva care știe pe cineva care poate face rost mai ieftin. Când prețul standard e piperat, mai ieftin nu prea are cum să fie și legal. Am zis că nu sunt interesată de așa ceva. Eu tot ce dețin mi-am luat cu acte în regulă, îm cutii originale, cu drepturi depline și garanții. Chiar dacă, evident, m-a costat mai mult. Asta e, am răbdat mai mult până mi-am putut permite.

Dar de ce? Că doar nu înot în bani, muncesc pentru ei și lucrurile care mi le doresc sunt deseori mult peste puterea financiară. De ce să rabd? Păi pentru că am fost în situația omului păgubit. Încă sunt, de fapt, având la activ două biciclete furate. Dar când mi-a fost furat primul iPhone, Igor, am făcut tot posibilul să-l recuperez. Și l-am recuperat.

Între timp fusese achiziționat de cineva care-și dorea un chilipir, ceva valoros la un preț mai bun. Acel cineva a rămas păgubit. Îmi pare rău de el, dar dacă ar fi avut ca și mine regula să nu cumpere obiecte fără cutii originale, acte și toate cele, ar fi evitat această situație. Și, în plus, nu ar fi încurajat fapta ilegală care a făcut ca iPhone-ul să ajungă în posesia lui.

Pe de altă parte, tot eu m-am trezit dând exemplu de om cu care nu merită să fi corect. Am contactat un personaj, pentru a-i oferi bani pentru ceva ce aveam deja, luat de pe internet, doar pentru că așa mi se părea mie corect. Nu i-am zis că am deja acel ceva, i-am zis doar că aș vrea acel produs dintr-un pachet de produse care costa mai mult. Replica lui a fost că lui i se pare corect prețul acela și pentru un singur produs. Vorbim de un produs dintr-un pachet cu alte peste 40 de produse! Apăi, să se ducă…. mi-am zis. Nu merită! Dar eu am încercat să fiu corectă. Cum ziceam, nu-mi iese de fiecare dată, dar am mereu intenția.

Și ca să fie clar: corect mi se pare să nu faci cuiva sau ceva care ar putea afecta pe cineva așa cum nu ai vrea ca tu să fi afectat. E destul de simplu chiar. E vechea vorbă: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

O dietă variată

Eu nu mai am televizor din 2015. Nu i-am simțit lipsa în toți anii aceștia. Am mai ajuns, sporadic, în fața câte unuia, dar eram prea prinsă de pauzele publicitare ca să observ ce se întâmplă între ele. Singura emisiune cu care am avut contact în ultimii ani a fost Românii au talent, emisiune urmărită cu volumul la maxim de foștii colegi de apartament.

Mie-mi plăcea faptul că informațiile ajung la mine filtrate și răsfiltrate. Am mers mereu pe mâna oamenilor pe care-i urmăresc pe diverse rețele sociale. Ba mai mult, și dintre știrile pasate de aceștia, le-am filtrat pe cele prea mondene sau care vorbeau de persoane, în loc de fapte. Dacă nu știu cine e cineva, înseamnă că nu am de ce.

Nu am avut niciodată impresia că aș rata ceva important, neavând televizor. Pentru că, în final, singurul motiv pentru care aș da drumul unui televizor în era aceasta, ar fi să mă informez. Altceva nu știu să fie bun sau util acolo.

M-am gândit, de curând, că poate această filtrare mi-a afectat un pic viziunea asupra lumii. Adică eu filtrez tot și rămân doar cu calitatea. Dar acolo afară nu este doar calitate. Este și urât, și grotesc, și enervant, și penibil. Este realitate.

Când mai ajunge la mine câte puțin din realitatea aceasta mă enervez, de parcă ar fi ceva excepțional. Dar nu este! De aceea am decis să încerc să-mi diversific dieta informațională și să mă uit 15 minute pe zi la televizor, dacă tot este unul unde stau acum. Mai mult nu cred că aș rezista.

Am nevoie, însă, de ajutor. Când mă uitam eu la televizor urmăream mai mult programe străine (nemțești cu precădere) pentru entertainment și TVR + ProTV pentru conexiunea cu .ro. Acum habar nu am la ce să mă uit. Nu vreau, oricum, să rămân blocată pe o televiziune pentru că asta ar însemna să văd doar latura prezentată de un bloc de interese, dar am nevoie de un punct de pornire. Ziceți-mi, deci, la ce să mă uit la televizor?

Stai umpic!?

Poate știe cineva și are un pic de timp să-mi explice originea cuvântului „umpic”. Nu o dată mi s-a întâmplat să văd această grozăvie scrisă. Ba pe rețele sociale, ba prin posturi pe blog, ba chiar de către prieteni (de la care nu mă așteptam) pe messenger. Nu am îndrăznit să le atrag atenția, dar mi s-a ridicat un semn de întrebare.

Principalul motiv pentru care nu am zis nimic despre toată treaba asta a fost faptul că știu că generații anterioare au învățat o limbă română puțin altfel. Mă refer, la „sînt” care a devenit „sunt”, „î” care a devenit „â” și altele care probabil pe vremea mea nici nu se mai menționau. La drac, nici eu nu am învățat să scriu „nicio” și „niciun”. DOOM-ul a decis să ușureze viața oamenilor și le-a alipit.

Degeaba, însă, deoarece văd în continuare oameni ce scriu „vre-o”, „vre-un”. Iar conform unor lingviști scopul alipirii a fost tocmai ca să se evite astfel de confuzii. Ups, că nu le-a ieșit!

Bine, și eu am bube. De exemplu, mi s-a împământenit în minte utilizarea cuvântului „ce” cu sens de „pe care” și „de” cu sens de „dacă” și chiar înlocuitor de „că”. Sunt reminiscențe din lecturile copilăriei. Am citit multe basme (când zic multe mă refer la culegeri de câte 500 pagini, pe săptămână, o vară întreagă).

Erau scrise în limbaj popular și acesta s-a cam lipit de mine. Nici nu-mi dau seama când îl folosesc. Eu îl consider un avantaj în discursul oral deoarece amestec la regionalisme de nici nu mai știi de unde să mă iei. Dar în scris pare să mai și deranjeze.

În orice caz, nu-mi explic de la ce ar putea fi reminiscență „umpic”. Eu nu țin minte să fi văzut scris așa prin nicio carte. De ce l-ar scrie, deci, oamenii așa?

Puțină grijă

Gând scurt/Recomandare de săptămâna trecută: Aveti puțintică grijă la activitatea pe social media. Câteodată vă poate trăda.

O știți deja pe aia cu împărtășește doar ce vrei să fie public. Unii vor ca totul să fie public. Știu, pentru că sunt un astfel de om. Dau check-in peste tot (dacă nu uit) pe Foursquare. Să fie acolo. Să mă poată găsi oricine, oricând. Să nu mă întrebe pe unde umblu, deoarece ar trebui să știe deja. Pe Facebook mai rar, că na, e alta audiența. Daaar…

Dacă pui o informație pe rețelele sociale, nu uita de ea.

Long story short: un amic/colaborator a făcut o greșeală și încă mă râcâie boacăna sa. Nu e cu supărare, dar măcar să aibă grijă pe viitor. Și alții, de asemenea. E stupid să spui că nu esti in localitate dar să îți dai check-in într-un local foarte din localitate. Nu uita: folosim aceleași medii, e imposibil să nu văd și să nu observ.

Ca idee generală… nu-i frumos să minți dar e și mai urât să minți neîngrijit.

6 luni de viață

Prietenii mei știu că nu-mi plac florile tăiate. Îmi pare rău să le văd murind în 2 zile sau chiar mai puțin. S-ar presupune, deci, că prefer florile în ghiveci. Teoretic, da. Practic, nu. Le prefer în grădină, unde se pot dezvolta aproape singure, unde au pământul de care au nevoie iar ploaia le asigură apă din când în când.

Să am eu o plantă în ghiveci este o provocare. Astfel, prima mea reușită este că am reușit să țin în viață o plantă primită în urmă cu doi ani de 8 martie de la colegi. Menționez că de când am primit-o ea nu a mai făcut flori, deci e clar că ceva nu fac bine. Dar măcar e verde (în majoritatea timpului). Între timp mi-am asumat grija a altor 3, și periodic mă sperii când le văd frunzele galbene.

În urmă cu 6 luni (și o săptămână) am primit un pește. A fost, probabil, unul dintre cele mai înspăimântătoare cadouri pe care le-am primit vreodată. De ce? Un pește prezintă exact aceleași dezavantaje (când vine vorba de a-l îngriji) ca o plantă: nu zice când trebuie hrănit.

Am crescut într-o curte plină de animale, dar toate cuvântătoare în felul lor. Dacă, doamne fere, uitam să hrănim rațele… să vezi atunci concert. De pisici cred că știe toată lumea că au talentul de a se face remarcate. La fel și câinii. Când te latră pe tine, e clar că ceva nu e bine.

Cu un pește este, însă, imposibil. Totul ține de a nu uita de el. De a-i ști nevoile, de a-i programa și respecta mesele. E mai rău decât un copil mic (care urlă), dar la nivelul responsabilității pentru mine este echivalent. Colegii de birou, știindu-mă mai sensibilă, fac constant glume pe seama peștelui și mă întreabă dacă acesta mai trăiește. Eu, însă, consider o provocare, un test, ca acesta să nu moară. Not on my watch, am zis!

Există, desigur, complicații. Peștele e la birou iar în weekend a mai ratat câteva mese de-a lungul timpului pentru că nu am ajuns la el în timp util. Ieri, deși am ajuns la birou, deși am sărit peste un gard deoarece poarta era închisă cu lacătul, tot nu am reușit să-l hrănesc.

Când sunt plecată din oraș nu știu mereu pe cine să responsabilizez cu hrănitul lui. Am senzația că apa i se murdărește mai repede decât ar trebui. Are același acvariu de 6 luni și mi se pare mic deja. Am primit un altul, de la o prietenă, dar e prea mare pentru un peștisor ca el. E singur în acvariu și probabil va rămâne așa deoarece este o specie agresivă, s-ar lupta (până la moarte) cu alții ca el.

Am aflat după câteva luni că este băiat. Astfel, pentru mine el este Clyde. Pentru restul lumii din birou, este Pește.

Clyde este, totuși, destul de răsfățat (asemeni unui copil singur la părinți). Am citit câte puțin despre el. M-am speriat de câteva ori că nu e în regulă. Chiar și colegii care doar îl bâzâie, îi acordă atenție din când în când. Vorbim cu el – care, când, cum.

Probabil eu cel mai mult. Într-un weekend am stat o oră cu el la birou. Să mai povestim. Are un castel drept decor, pentru a se simți pimpin’. Mă bucur când e movaliu, și mă întristez când e albastru deoarece am impresia că e trist și el.

Cel mai mult mă bucur că am trecut de pragul de 6 luni. Sunt o mamă fericită.