Sport de performanţă

Fie că este vorba despre sport la sensul conotativ sau dennotativ, nu am făcut niciodată performanţă din ceva şi asta nu este din alt motiv decât acela că nu pot rezista atât de mult timp făcând acelaşi lucru. Copil fiind am încercat tenisul şi atletismul ca sporturi, dar am renunţat relativ repede, cu toate că îmi plăceau. Tot în tinereţi am cochetat cu rolele şi patinele, iar acestea sunt probabil cele care încă îmi fac plăcere şi care mi s-au prins cel mai tare de suflet.

Cu toate că nu mă văd astăzi cu rolele prin Timişoara (nu e sport extrem, e sinucidere curată), patinele de gheaţă încă le mai încalţ când dă frigul. (Şi că tot vorbesc de role, total offtopic, cât de idiot trebuie să fii să mergi cu rolele pe drumul ce duce la aeroport, pe întuneric???? – dacă îi omoram tot eu aş fi ajuns pe Popa Şapcă şi voi mi-aţi fi aruncat chiftele cu praştia peste gard.)

Revenind, am încercat snowboarding-ul, sau “placa”. Mă descurc, dar sunt departe de a face performanţă. În ceea ce priveşte acest sport cred că aş putea câştiga un premiu într-un concurs numit “Cine-şi rupe gâtul mai repede” sau “Cine are cea mai mare suprafaţă a corpului vânătă”.

Privind din alt unghi, probabil designul a fost la un moment dat sportul meu de performanţă.

Astăzi, nu pot decât să sper că muzica şi fotografia se vor apropia de acest nivel.

Adormită

“Văd pe trupul tău liniile aproape perfecte ce se curbează dând formă unei viori, forme sculptate de un artist nebun, ce nu a ştiut ce va aduce la lumină, ce va ieşi din mâinile sale. Ar trebui încununat cu lauri şi întemniţat pe vecie. Cine te-a creat fiinţă frumoasă? Cine ţi-a dat atâta slăbiciune şi-atâta putere, să-mi strângi mâna în mâna ta firavă când te sperie noaptea şi să îmi răstorni universul, să faci pământul să se clatine sub tălpile mele pe ritmuri orientale, ritmuri ce parcă îţi ghidează toate mişcările. Atât de suavă. Atât de perfidă.”

Pastelul din suflet i se coloreză aprins când el o atige, atât de vie, tremură sub atingerea ce nu vrea să o sfarme. Metamorfoza deplină, colţii iubirii, plecăciunea lui în faţa monumentului răsărit din cenuşa molatică. Momentul în care se naşte femeia.

“Unde te-ai ascuns frumoasă antianeiră? Ce drept am eu să te tranform? Puterea e în mine, te ating şi… devin slab. Doar un pion în jocul tău complex. Te rog, unduieşte-te pe ritmurile suflului meu, respiră o dată cu mine, flutură-ţi părul negru peste pieptul meu. Am să te pierd curând…” Continue reading

Nimicuri

Inteligenţa noastră, prostie deghizată, îmbrăcată cu hainele de duminică, ne împinge către discuţii despre viaţă, despre moarte, noţiuni abstracte, presupuneri, supoziţii, păreri, certitudini… Ce ştii tu despre viaţă? Ce ştiu eu? Nimic. După două cărţi citite suntem toţi scriitori, o idee răsărită şi prea puţin inteligibilă şi suntem genii sau filozofi. Oare am uitat să ne uităm la ceea ce este la îndemâna noastră, la lucrurile mărunte ce dau dulceaţă existenţei noastre?

Ai putea să îţi închipui viaţa fără figura lui morocănoasă dimineaţa, urmată de un zâmbet sincer în momentul în care te vede ciufulită şi purtându-i cămaşa? Nu este ziua mai frumoasă şi luminoasă când primeşti o floare fără să fie vreo sărbătoare, fără să fie ziua ta, doar “pentru că”! Îţi aminteşti iarba ce s-a dăruit pământului ce a înălţat-o, caldă, sub greutatea trupurilor voastre?

Prima ţigară pe filtrul căreia îţi tremurau mâinile de emoţie, a doua pe care ai aprins-o ca pretext pentru a evita pentru câteva secunde privirea lui ce te străfulgera, ce îţi cutremura întreg universul, a treia pe care aţi împărţit-o, el păstrându-ţi ultimul fum… Prima lacrimă vărsată de dorul lui, a doua vărsată de durere şi a treia de fericire că v-aţi contopit din nou într-o sublimă îmbrăţişare. Continue reading

Toxic. Fals.

Prelins pe scaune, agăţat de pahar şi muzică… nu contează ce fel de muzică te inundă, te ridici şi frenetic te mişti pe ritm, încercând să scoţi din tine tot ceea ce este toxic. Înconjurat de lume… mereu, iubit, dar atât de singur, scufundat în probleme inexistente, cine să te înţeleagă? Falsă aură de mister aşternută peste ochii tăi mari… eşti la fel ca ei, de ce nu poţi accepta asta?

Lumea da, tu nu, tu urât, lumea frumoasă, tu rece, ei calzi, ei reci, tu cald.

Lumea da, lumea ta… Există? E falsă, la fel de falsă ca tot ceea ce te constituie. Eşti un om mic, într-o lume în care fiecare vierme este strivit. Vierme… amintiri.

Lumea are un singur scop, acela de-a te minţi prin diversitatea sa, creându-ţi impresia de unicitate, în fond, suntem toţi la fel, chiar şi tu. Eşti mic şi singur, iar venele secate de sînge, alb… şi negru sub pleoape, reminiscenţele serii ce s-a încheiat dimineaţa. Roşu acolo unde trebuia să fie alb.

Zâmbet trist, încă o zi.

Scufundă-te-n fumul ţigării ei, îneacă-te în ea…

Fericire/Psihoza

O sticla pe jumatate goala si eu. Un singur pahar, mereu acelasi.

Intinsa pe patul ravasit cu o mana intinsa catre podea, unde zace sparta in doua fiola pe care scrie cu negru “Fericire”, fixez un punct fix de pe tavan. Am baut din fiola si am simtit sarutul dulce si rece al vietii pe care nu am cunoscut-o pana acum. Dulce amortire, ai adormit antianeira din mine. Dulce amortire, camuflaj perfect pentru boala din mine, boala impotriva careia lupta dintotdeauna anticorpii societatii.

A mai ramas o picatura de lichid flourescent pe buza mea de jos, dar n-are cine s-o culeaga cu un sarut. Nici nu trebuie. Sa ramana acolo sau sa se prelinga pe trupul meu semi-adormit. Alunec intr-o stare de visare, umblu libera, desculta prin locuri prin care nu a mai pasit nicio minte omeneasca, daramite vreun picior. Calc pe cioburile sticlei care nu stiu cand s-a spart, cioburi si vin, vin si sange, rosu si rosu. Nu ma doare. Nu ma mai doare. Oare sunt inca in vis? Continue reading

Sticlă fumurie…

Ascult. Mereu am ştiut să ascult, niciodată să vorbesc. Cuvântul mi-e aproape doar atunci când el nu poate fi întors împotriva mea, nu poate deschide o cale directă către sufletul meu, nu lasă să se vadă mai mult decât mintea pofteşte. Trăiesc într-un glob de sticlă fumurie. Vezi totul, dar e neclar, ai vrea să atingi… dar nu poţi.

M-am închis acolo de ceva vreme şi este loc doar pentru o persoană. M-aş înghesui într-un colţ, pentru a face loc cuiva, dar globurile nu au colţuri.

Mă învârt. Ameţesc. Privesc lumea de acolo. Sunt singură, dar protejată de tot.

Obsesii…

Trebuie sa recunosc, cu rusine, ca sunt multe. Sunt o persoana care foarte usor dezvolta obsesii sau se lasa prada dependentelor de tot soiul.

Nici nu stiu cu ce sa incep. Hai sa incep mai light asa, cu obsesii destul de des intalnite: computerul, internetul, chitara, telefoanele, masinile etc. Bineinteles, ca sunt si altele, putin mai ciudate. Spre exemplu, am o obsesie pentru hartia din filtrul de cafea, care ma indispune daca ramane in aparat, dupa ce s-a facut cafeaua.

E si chestiune de bun simt sa o arunci dupa ce nu-ti mai este folositoare. Nu suport treningurile altundeva decat in casa sau intr-un loc in care se desfasoara activitati sportive. Sunt foarte curioasa din fire si ma obsedeaza lucrurile care mi se ascund. Nu suport lapsusurile, ma gandesc zile intregi cand uit numele unui actor de exemplu. Pastrez bonuri de cumparaturi. Nu stiu de ce.

Nu fac nimic fara sa aman macar o data, macar cu 5 minute. Are curaj cineva sa ma trezeasca? :)) E distractiv si enervant in acelasi timp. Sunt obsedata de curele, orice tinuta fara curea mi se pare incompleta. Ma obsedeaza blugii, as purta si cand dorm. Ma obsedeaza piercingurile, o persoana care detine asa ceva are din start un plus maaaare in ochii mei. Se aplica si in cazul tatuajelor. Continue reading

Aşteaptă

Îmi plăcea aşa: adormită, blazată şi scîrbită. Nu credeam că vreo privire o va mai putea trezi vreodată. De prea multe ori a încercat să se ridice, să urmeze lumina roşie, de prea multe ori a văzut un roşu tăcut, trist, anost, şters. Boală a sufletului, plăcere scatofilă… dilema minţii: nu a murit încă? Orgasmul durerii. Câtă înverşunare. Pentru ce? Pentru o pereche de ochi care au ştiut să mă privească altfel?

Nu vreau să-ţi dau nimic. Nu vrei să iei nimic. Totuşi ceva s-a desprins de mine, o particulă de… lumină roşie şi a rămas suspendată între noi, acolo… lângă pian. Aşteaptă. Aşteaptă în tăcere, pe muchie, alipirea la sufletul tău. Mai este loc? Ele au spus că nu, că este doar ură, când de fapt e plin acolo, plin de sentimente reprimate, refulate. E nevoie de o scânteie ce va reaprinde totul în tine, multe aşteaptă….

A mea aşteaptă lângă pian…

A trecut prea multă vreme şi scânteile s-au stins uşor, rând pe rând, până a mai rămas doar una. Aşteaptă.

Minciuni triste…

Prea devreme ne sunt inimile inundate de cerneală ce apoi se revarsă pe foaie, spunând poveşti despre moarte, despre spirite sugrumate, miţi sufocate şi trupuri schigiutie. Viitor sumbru pentru cei ce nu vor să creadă. În ce să creadă? Nu ştiu. În ce credeţi voi restul? Cu toţii vrem să vedem, să auzim, să simţim, să ne apropiem de adevăr, dar oare câţi dintre noi suntem pregătiţi să-l înfruntăm? De fapt, câţi suntem pregătiţi să-l acceptăm?

Poate vrem doar să ne înşelăm simţurile, să le îmbătăm cu ceva ce seamănă a adevăr, cu ceva mult prea trist pentru a fi ireal. Devenim astfel o mână de deprimaţi total inutili societăţii, o adunătură de egoişti. Ne minţim şi noi, puţin altfel, dar ne minţim şi ne credem superiori celorlalţi. Cu ce? Din nou, nu ştiu. E ceaţă în faţă şi întuneric, iar pentru cei cărora nu le pasă e lumină. Cu ce-am greşit noi oare sau cine e de vină?

Sunt şi eu una dintre aceştia…

La persoana a II-a

Prea multe dimineţi fără aromă de cafea, cu cearşaful rece pe partea cealaltă a patului, prea multe zile ce se scurg greu, doar cu sunetul traficului infernal ajungându-ţi la ureche, încercând destul de violent să suplinească acel “Bună dimineaţa, iubito!” ce nu l-ai mai auzit de mult prea multă vreme. Prea multe gânduri ce se zbat în mintea ta, singure, astăzi necompletate de gândurile lui… Poate e momentul să renunţi să speri, să iubeşti fiecare parte din tine cum l-ai iubit pe el, pe oricare dintre ei, să iei înapoi tot ceea ce le-ai lăsat fără să merite, să te aduni, să te clădeşti… să-ţi recapeţi strălucirea sufletului care să-ţi lumineze privirea.

Păşeşte desculţă pe suflele lor reci, cum ai păşit pe pardoseala la fel de rece în fiecare dimineaţă şi fură câte o fărâmă din ei… câte o fărâmă pentru fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o… Negru să rămână pe urmele paşilor tăi, iar tu să capeţi culoare roşie, acea culoare care te definea cândva.

Vei putea tu oare să-i mai atingi încă o dată, să iei cu aceeaşi mână care altă dată le-a dat din tot sufletul? Probabil că nu. Eşti totuşi un om… un om mic, negru şi gol, ce cândva era roşu aprins.

În speranţa că vei face primul pas…

Acea parte din tine ce s-a săturat de amărăciune…