Cand eram mic, imi doream foarte mult sa ma fac mare. Acum ca sunt mare, imi doresc foarte mult sa revina anii in care ma rugam sa ma fac mare cat mai repede! Ce planuri de viitor am? O nevasta, o familie, o afacere profitabila, si sa mor linistit, in patul meu, sa-mi tina copii lumanarea, si sa fiu ingropat unde o sa fie ingropata si nevasta mea. Sa mi se faca pomeni, si sa isi aminteasca de mine, macar cativa ani. Cam asta imi doresc. Nu intru in detalii, ca vreau bani multi, vreau sa ma distrez, etc. Astea vin de la sine, daca se rezolva cele de mai sus.

Pana acum nu am avut surpriza neplacuta sa aflu ca Jimmy m-a inselat cu alta, si sper ca nu o sa aud asta vreodata! Daca prietenul tau stie ca o te superi atunci cand o sa afli ca te-a inselat, cum o sa reactionezi? O sa lasi in spate o relatie de 2,3 sau chiar 4 ani, pentru o singura cearta, pentru un singur gest al lui, care a fost intentionat? Cu reactionezi? Ii dai papucii sau o sa ai o atitudine rece fata de el? O sa il ierti si o sa treci peste, sau aceasta gresela a lui te va insotii pretutindeni? Sper sa nu ajung niciodata in situatia asta, fiindca sincera sa fiu nu stiu cum as reactiona!

La televizor, vedem diverse cazuri, in care motivul principal este infidelitatea sotului sau sotiei. La ce se ajunge? La crime, batai sau sinucideri. Merita sa te sinucizi pentru persoana pe care o iubesti, insa ea te inseala? NU! Nu merita! Merita sa il omori, fiindca te-a inselat cu alta? NU! Poate ca se simte mai bine cu alta decat cu tine. Il faci din nou sa se indragosteasca de tine, sau pur si simplu il parasesti, fiindca nu crezi ca mai ai vreo sansa alaturi de el? Merita barbatii a doua sansa?

Cititorule, pune-te in pozitia noastra, a femeilor. Daca el te inseala, il ierti, asa iti zice, sa il ierti. Multe zic sa il ierti, asa ca il ierti. Tu, daca il inseli pe el, te crede o curva, si nu iti mai acorda o a doua sansa? Nu am dreptate? Ei sa poata insela, insa noi nu. Ei sa mai aiba dreptul la o a doua sansa, insa noi nu. Tu cum ai reactiona?

De ce trebuie romanul sa isi spele haine in public. Fiindca lucrez intr-un restaurant, vad in fiecare zi diverse cazuri, aud diverse certuri, si cunosc tot felul de oameni. Insa eu inca nu am inteles de ce trebuie unii sa se certe chiar in ziua de Craciun, de fata cu copii lor, pe motive absolut banale?

Ieri serveam o la o masa unde se aflau Sot, Sotie, si doi copii. La un moment dat o suna cineva pe doamna, si ea vorbeste cam 5 minute. Apoi sotul incepe sa tipe la ea ca de ce a vorbit atat cu colega ei la telefon. Au facut un scandal de toata frumusetea. Acolo, in restaurant! Unii se uitau mirati, altii radeau de se prapadeau. Mureau de ras! Toata lumea se uita la ei, erau un cuplu perfect. Se certau perfect. Parca venisera cu replicile de acasa. Copiii se uitau la ei, si parca le venea sa planga. Pana la urma, au platit comanda si au plecat. Certandu-se…

Va mai aduceti aminte de celebrele palme care se dau la nunta? Daca nu vi le mai aduceti aminte, haideti sa vi le reamintesc. Probabil ca daca barbatul de ieri ar fi procedat la fel cu sotia lui, am fi asistat la o repriza de K1 free, in care luptatorii nu erau Sora si Smarandescu, ci doi soti…sot si sotie!

Nu scriu mult pe blog. Ok, mă alint. Nu scriu pe blog. Dar oamenii mă mai trag din când în când de urechi să scriu. Motivele pentru care nu scriu o să le pun pe blog altă dată ( Doamne, aproape am făcut o promisiune că mai scriu pe blog cu ultima propoziţia).

Revenind, Andra mi-a pasat o leapşă şi fiind prima leapsă pe care o primesc mi-am zis că trebuie să o iau ca pe o încurajarea de a mai scrie şi eu ceva pe aici. Ce e mai rău e că am stat un moment să mă gândesc ce mă motivează să fiu în formă şi să mă bucur de mai multă energie. Mai ales că de fiecare dată mă gândeam mai degrabă la proiecte dragi, decât la un anumit program pe care mi-l impus pentru a fi în formă.

Şi totuşi, ce mă menţine în formă?

1. Licenţa. Nu pot să procrastinez în linişte pentru că mai mereu licenţa îşi face urâta apariţie între gândurile mele. Partea rea e că renunţ la anumite chestii în numele unor raţiuni de timp. Nu ştiu dacă e cel mai bun pretext, având în vedere că încă nu m-am apucat de licentă :)). Partea bună – stres-ul e cea mai bună dietă, nu ştiu dacă cea mai sănătoasă, dar cu siguranţă este extrem de eficientă. Aşadar recomand stres, în porţii mari.

2. Lucrul în echipe pe proiecte de dimensiuni monstruoase. Randamentul e în general de 1 la 4. O oră se lucrează, după aproximativ 4 ore de lungi discuţii. Garantat dai skip la o masă plus stai mult în fum de ţigară, asta doar aşa pentru sănătatea unui ten sensibil :))

3. Am renunţat la Cola, schimbând forţat orarul de somn. În loc să mă culc la 4 dimineaţa, acum asta e ora la care mă trezesc. Nu ştiu cât de sănătoasă e renunţarea unui “viciu” pe care în definitiv îl iubeam. Pentru sănătatea psihică e chiar mai rău, pentru că “orice merge cu Cola”. Deci mă mulţumesc ca atunci când nu mă gândesc la licenţă, să-mi dedic timpul exclusiv ideilor de ce mai merge cu cola.

4. Râsul. Şi lumea ştie, râd mult şi tare. Cel mai mult râd la propriile aberaţii, pe care uneori le consider inside joke-uri, prea inside. Frate-miu m-a declarat one man show şi încă nu ştiu dacă să o iau ca pe un compliment sau ca pe o insultă.

Singura întrebare pe care mi-o pun este dacă râsul nervos e la fel de bun ca râsul natural.
5. Postul ăsta. Sună bizar, dar simplu fapt că pentru jumătate de oră am lăsat toate chestiile on hold şi am aberat pe blog îmi dă minim câteva ore de energie.

Când eram mică adoram să citesc basme şi să stau ore întregi să mă pierd în poveştile din 1001 de nopţi.
Săream din una in alta, în căutarea uneia fără sfârşit.

Am crescut şi am învăţat că poveştile au sfârşit şi că din asta vine farmecul lor, că unii oameni pleacă din viaţa ta pentru a le face loc altora şi oricât ai vrea să dai timpul înapoi sau oricât ai incerca să duci o poveste la nesfârşit, timpul nostru este limitat şi finalurile, binevenite.

Şi totuşi, derulăm unele poveşti la nesfârşit, în speranţa unui alt final. Le continuăm doar în minte pentru că în realitate nu-şi mai au rostul, alimentându-le cu fiecare prilej. În realitate, finalurile doar se repeta cu aceleaşi personaje.

Imaginile continuă să fie cele mai puternice droguri şi sfârşim prin a alege vechiul în locul noului şi un icon în locul tangibilului. Până la urmă, vechiul şi noul îşi au sfârşitul lor, dar în cazul noului există şansa să pierzi mai mult.

Şi pentru că tot am vorbit de basme şi de amintiri, vă ofer Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte într-o variantă cât se poate de electronică.

Ieri, în Absintheria Sixtină, a fost ultima întâlnire a cenaclului recitiri pe acest an. Petrecerea de sfârşit a vrut să reunească atât persoanele din cadrul Cenaclului, cât şi prieteni ai acestora.

Petrecere, discuţii libere, voie bună – totul suna a o seară deosebită, până în momentul în care unul dintre membrii cenaclului a transformat-o în cu totul altceva, ridicând miza evenimentului.

Pe la ora 19, lumea a început să se adune, iar Dragoş a hotârât textul ce avea să-l citească (a câştigat un fragment din Scrisori către un tânăr romancier de Llosa). Pe marginea textului s-a aprins o discuţie, destul de rapid inăbuşită de dorinţa tuturor de a începe petrecerea. Ştiam cu toţii că Alin Farcaş dorea să citească un text – un basm în versuri despre o demoazelă graţioasă.

Pe la sfârşitul poeziei, acesta cade în genunchi în faţa prietenei lui, face un semn unui prieten care îi întinde un inel, totul culminând cu ultimul vers “Cristina…vrei să fii soţia mea?”. A urmat un moment în care toţi aşteptau un DA, neştiind ce i-a fost şoptit lui Alin. Răspunsul afirmativ a dat startul petrecerii, cât şi frământărilor unora de cum ar putea întrece în viitor asemenea cerere în căsătorie.

Poate că întâmplările din planul meu personal mă forţeză să renunţ la ironii şi la sarcasm, poate că întâmplările din plan politic mă fac să nu mă iau în serios.

Confruntaţi cu mai multe alternative, oamenii vor greşi, fără doar şi poate. Multitudinea de opţiuni nu poate face un om decât să găsească defecte mai multor variante perfect viabile. Oamenii îşi doresc să ia decizia greşită pentru a blama mai târziu soarta, sistemul sau contextul tâmpit în care se aflau. Dacă poţi da vina pe cineva, de ce să nu o faci, şi dacă una dintre opţiuni nu pare să fie legată de cele mai facile chestii din lume de ce ai alege-o?

Ne dorim să cunoştem eşecul pentru simplul fapt că următoarea reuşită va părea mai mare. Iubim atenţia celorlalţi şi dramatismul propriei vieţi. În mintea noastră bolnavă, simplul fapt că minţim sau trădăm ne face să credem că în vene încă mai curge ceva. Nu contează ce facem şi ce alegem atâta timp cât avem şanse să suferim, să oftăm şi să spunem că asta e viaţa.

Ne blocăm rând pe rând opţiunile şi ajungem să ne întrebăm cum am ajuns aici. Vrem să rămânem cu o singură opţiune, îndepărtând tot ce ne provoacă indecizia. Nu vrem să avem unde ne întoarce.

De multe ori când m-am apropriat de un lucru pe care îl doream, poate, prea mult, am renunţat, am încercat să ard toate podurile către el şi să mă resemnez. Mai puţin acum, când îi văd pe alţii, şi pe altul, făcând-o.
Suntem victimele propriei vieţi şi tiranii de ocazie în ale altora. Viaţa ar fi mai urâtă când tre’ să zaci singur în …noroi.

Şi pentru a încheia într-o notă “optimistă”, asta am făcut şi în politică. Make the right decision, not the decision right.

Sau mai bine zis…cât contează ambalajul.

Să facem un calcul: luni aveam domeniul de față achiziționat și zâmbetul imposibil de șters. Planul era simplu:

Luni: domeniu

Marți: 10 teme alese (seara, tema care mi-ar fi picat cel mai bine ar fi fost deja instalată)
Miercuri: primele posturi – N-a fost să fie…

Pentru cei care nu au blog, dar vor să-și facă unul, un sfat simplu: Căutatul unei teme WP, fie ea free sau premium o să vă dea dureri de cap.

Ultimele 3 zile le-am petrecut în directoarele WordPress, încurcându-mă de multe ori prin filtrele de căutare (o coloană, două coloane, nu știu câte culori din care să aleg, cu lațimea reglabilă sau nu). Search-uri repetate prin delicious și sfantul Google, finalizate într-o temă premium, la care aș fi schimbat un picuț culorile. N-a fost să fie…din nou… Tema respectivă nu accepta poze în pagina principală.

Cineva m-a întrebat de ce pun un accent atât de mare pe ambalaj, și nu mă pot concentra la conținut, până când voi găsi altă temă. Și așa ajungem la subiectul ce ne interesează și care dă și titlul entry-ului. Cât contează ambalajul?

MULT! Și nu, încerc să nu generalizez chestia asta și la bloguri, dar ambalajul și forma de prezentare contează. Auzi în fiecare zi de identititatea vizuală a unui brand, de forța unei campanii de rebranding reușite. Până la urmă daca nu se schimbă conținutul, chiar suntem atât de proști să mâncăm doar ambalajul?

Aș zice că da. Acum câteva luni mă aflam la un focus-group pentru testarea unui nou produs. Existau mostre din noul produs, cât și produsele competitoare. Fără etichete, fără ambalaje gândite de oameni de branding. Pentru mine era clar: Produsul X, întâmplător și lider de piață avea să câștige, convinsă fiind că va fi recunoscut imediat! Dar din nou: N-A FOST SĂ FIE! Oamenii nu recunoșteau produsul, sau mai rău îl indicau ca fiind competitorul. Așadar, undeva pe papilele noastre gustative se află o peliculă fină numită brand (sau cum am aflat că se poarta mai nou la ASE, marcă). Pe retină avem fix aceiași peliculă.

În final, mă întorc la …blogul meu. Vreau o temă diferită de a altora din motive lesne de înțeles. Nu spun că articolele conținute de blog nu contează. Contează enorm, dar nimeni nu vrea să auda: Uite temă de blog ca a lui X.

Dacă știți ceva teme minimaliste, dar nu corporate, nu ezitați să-mi spuneți.

Curăţenia de Crăciun mă termină psihic. Ce mă enervează cel mai tare este că dacă eu mă pun pe şters praful azi, până de Crăciun se pune iar… Dar nu vreau să şterg praf în Ajun, aşa că tac şi-nghit. Ce mă enervează la fel de tare este că am multe şi mici prostioare împrăştiate pe birou, dulap, etajeră, ceea ce face procesul de ştergere a prafului mai lung şi mai dureros.

De obicei le îndesam prin sertare, numai că anul acesta sertarele ajunseseră deja în stadiul de saturaţie… iar adepta ascunsului sub pat nu sunt. Nu de alta, dar acolo e un soi de cameră de zi pentru căţelul meu în timpul verii şi nu mi-aş permite să-i invadez spaţiul. Aşa că Oana, strângătoare de fel, cu potenţial de a ajunge la vârsta de 80 de ani la ştiri ca bătrâna care trăieşte pe un morman de amintiri, s-a apucat de… ŞOC ŞI STUPOARE… aruncat masiv la ghenă.

În procesul de selecţie, pentru că nu m-a lăsat inima să arunc chiar tot, am dat peste nişte lucruri tare faine, cum ar fi primul număr al revistei Mickey Mouse – 1995

Da, mi-a fost dor de așa o iarnă: albă. În ultimii 2-3 ani cred că am lăsat impresia că mai mult îmi displace zăpada decât îmi place. Destul de departe de adevăr… când eram copil îi închinam poezii și cântecele. Doar că iarna s-a schimbat mult de atunci.

Nu vreau să intru în subiectul încălzire globală. Nu e vorba doar despre faptul că avem o mână de ninsori pe an care se transformă degrabă în noroi. E vorba și de noi. E vorba de faptul că dimineața, prin troieni, ne gândim doar cum facem să ajungem la serviciu deoarece nu circulă taxiurile, nu sunt dezăpezite drumurile (sau trotuarele în cazul meu), sunt îngropate mașinile în zăpadă și altele asemeni.

Dacă nici nu apucă să se pună zăpadă, avem bălți, trafic la fel de greoi, stropeli și alte neplăceri. Oamenii sunt la fel de iritați/nervoși în ambele cazuri. Cum să te bucuri de iarnă/zăpadă în situații de genul acesta? Când eram copii, ignoram cu ușurință aspectele adiacente. Vorba aceea: „Așa e iarna pe la noi/Cu zăpadă și noroi”, îmi răsună în fiecare an în minte. Pe atunci era un motiv de amuzament, acum e motiv de blesteme.

Ieri am ieșit după-amiază cu colegii la dezăpezit trotuarul. Lansasem deja ideea de bătaie cu zăpadă, dar tot eram neîncrezătoare în ceea ce se întâmpla afară. Când am văzut că e pe bune, m-am mai luminat. Sau poate m-am luminat de la atâta alb. 😀

Totuși, m-am grăbit să le fac pe toate. Și îngerași, și ieșit cu prietenii la joacă/tăvăleală (că de bătaie nu era bună zăpada). În plan era și un om de zăpadă, dar era prea moale zăpada. M-am grăbit pentru că mă temeam că astăzi nu va mai fi nimic. Deși știu că peste câteva zile vom blestema din nou, albul acesta ce ne înconjoară chiar e revigorant. Și, cel mai important, nu e atât de frig. Va fi mai rău zilele următoare din acest punct de vedere!