Ce ne lipsește, de fapt?

Am trecut în seara aceasta pentru a treia oară pe ziua de azi pe lângă Piața Victoriei. Din nou, am auzit scandări. Cum am zis și pe Facebook, primul meu gând cu privire la aceste manifestații a fost: „You people are as loud as you are ignorant”. Acum, de cu seară, spiritele erau și mai încinse. Totuși, nu m-am oprit să fac poze. Sau să apar în poze. Alături de niște oameni care cer ceva. În primul rând pentru că oamenii aceștia nu știu ce cer.

Ați observat oare că și în viața noastră de zi cu zi începem prin a spune ce nu vrem. Cel puțin așa e la mine. Mi-am dat seama că procedez așa deoarece îmi este mai ușor decât să definesc ceea ce vreau. Românii știu probabil ce nu mai vor. Și pare a fi un motiv suficient să iasă pe străzi. Doar că, atunci când vrem ca ceva să fie înlăturat este foarte important să ne dăm seama și cu ce îl vom înlocui. Până la urmă se nunesc proteste. Noi ne-am obișnuit să fie împotriva a ceva, dar însăși construcția cuvântului zice că ar trebui să fie pentru ceva.

Ce ne lipsește, deci? Pentru ce ieșim în stradă? Cu ce contribuim? Cum facem să fie bine… ca să nu fie rău?

Printre sutele de actualizări cu privire la evenimentele curente am zărit următoarele rânduri: „Datele centralizate până acum arată că Magazinul Vodafone situat în bd. Corneliu Coposu nr.1A, a fost distrus in totalitate. Au fost sustrase mai multe telefoane mobile, laptop, monitor LCD.” De ce ai face asta!? De ce ai îndrepta lupta spre altcineva? Oricât de împuțite ar fi corporațiile. Din mizerii din acestea care arată nivelul de inteligență și evoluție scăzut ne revenim mult mai greu decât dintr-o politică nesănătoasă. Pentru că acest lucru demonstrează câte mere stricate sunt de fapt în țara asta și că nu se găsesc doar la conducere.

Nu doar politicienii noștri trebuie să se conecteze la realitate, ci și noi.

Amintiri din copilărie via Germania

De ce vorbesc de amintiri din copilărie când excursia mea de săptămâna trecută a fost prima în Germania? Pentru că plec de la supoziția că mulți au ajuns deja în (cel puțin) vreun oraș din Land, dar nu toți l-au văzut așa cum am făcut-o eu.

Am mai zis că această deplasare a fost „long overdue”. Principalul motiv pentru care am simțit acest lucru a fost pentru că, încă de mică, urmărind aproape exclusiv televiunile din Germania, am concluzionat că este țara perfectă (pentru mine). Bineînțeles, știam că fiind o țară mare nu este peste tot la fel. Știam de istorie, știam că cicatricile nu dispar peste noapte. Dar nu puteam să nu fiu impresionată de evoluția și, mai ales, nivelul la care ajunseseră nemții.

De aceea, când m-a întrebat lumea cum a fost în Germania, am răspuns: Cum m-am așteptat să fie. Rar dau răspunsul acesta. Au fost orașe din străinătate care m-au dezamăgit, altele care au fost peste măsura așteptărilor, iar de la altele nu am avut nicio așteptare și a fost cel mai bine așa. Hai să zic rapid la ce mă așteptam: diversitate, lucrurile să meargă ceas, cât mai puțină dezorientare și stres, reguli care să fie respectate, măreție fără grandomanie. Acestea fiind zise, eu am vizitat după cum urmează: Continue reading

Fumatul – această dilemă a societății

Fumătorii înrăiți nu se lasă ei așa ușor de fumat, au motive dintre cele mai inventive pentru care să nu facă acest lucru.

În general, nu am treabă cu cine fumează. Atâta timp cât nu o face în preajma mea.* Poate ar trebui și să menționez că în copilărie am avut alergie la fum, mă sufocam în contactul cu acesta iar ochii mă ustură și acum în contact direct cu fumul. De aceea, primul (și singurul) meu fum de țigară de pe vremea când aveam 6 ani mi-a făcut atâta rău încât să știu că nu mai vreau să inhalez fum voit niciodată.

De aceeea, nu am stat în preajma adulților din casă când fumau și m-am rugat ani de zile de ei să se lase de acest obicei. Și de aceea, majoritatea prietenilor /apropiaților mei nu sunt fumători.

Mult timp nu mi-am dat seama de această selecție naturală. Când, însă, pentru a te număra printre aceștia a devenit condiție să te lași de fumat, treburile au devenit serioase. În sensul că în primul weekend petrecut împreună cu o prietenă am forțat-o să se lase de fumat.

Abia după această victorie (a ei, nu a mea), m-am simțit confortabil în prezența ei. Din păcate la doi ani după ispravă, a fost plecată iar in absența mea s-a reapucat. De Crăciun m-am văzut obligată să-i iau o carte despre cum să se lase de fumat.

Nu întotdeauna conștientizez, dar când cineva își aprinde țigara simt o oarecare iritație. Și mă pregătesc pentru ce-i mai rău. Sunt, însă, contexte în care intervine bunul simț, educația, bunele maniere etc.

Gandul salvator

Nu știu dacă există conceptul sau dacă mai are cineva așa ceva, dar eu am un gând, pe care-l păstrez pentru momentele nasoale și-mi aduce zâmbetul pe buze. Sau cel puțin aveam, deoarece de la o vreme nu mai funcționează.

În engleză i-am zis „a thought that tickles”. E ceva rezultat din experiența mea, cele văzute și auzite care m-au amuzat, enervat sau exasperat la momentele lor de glorie. Până de curând gândul acesta era: „Stunning rhymes with cunning”.

Nu vă gâdilă? E ok, nici nu prea are cum. 🙂 Explicație există, însă.

Pe de o parte, când faci copywritting pentru online te lovești adeseori de exagerări, hiperbole și alte cele menite să facă produse, conținuturi și diverse minciunele mai interesante, mai unice, mai de tăiat respirația. „Stunning”, „amazing”, „jaw-dropping” sunt doar câteva dintre ele. Din cauza lor am ajuns să zic „Hyperbolas are overrated.”

Pe de altă parte, dacă ați văzut Blackadder (e cu Rowan Atkinson – a cărui zi de naștere chiar este astăzi, este o comedie britanică delicioasă) printre alte cuvinte și expresii specifice britanice era des folosit cuvântul „cunning” care înseamnă ingenios. E dintr-o engleză străină multora dintre noi, dar mie mi-a rămas în minte cuvântul acesta (poate și datorită lui Jay Cunning – aliasul unui DJ foarte popular aici în Timișoara și care mi-este foarte drag). Îl asociez mereu cu personajul care folosea cuvântul: Baldrick (deloc ingenios, de altfel). „A cunning plan” zicea el. 🙂

Prin urmare, tot văzând „stunning” prin diverse mesaje, articole, nu se putea să nu ajung la această rimă perfectă, zic eu. Și m-a amuzat. Și reveneam la gândul acesta de fiecare dată când vroiam să mă amuz și nu aveam cu ce altceva. Și nu l-am zis niciodată nimănui. Nu că l-ar fi înțeles cineva din prima, dar era mai fain să fie doar al meu.

Din păcate, i-a pierit efectul de la o vreme. Acesta este și motivul pentru care-l pot împărtăși acum. Aștept, între timp, să mi se contureze un alt astfel de gând la care să pot apela.

Voi aveți vreun astfel de gând? Nu vreau să-l știu, sunt doar curioasă dacă mai procedează cineva așa.

Nota catre sine

Setting: terasă, bucurându-mă de soarele cipriot, în maieu.

Ora: 12:00.

Mic dejun: lapte, mandarine și rahat turcesc. Mda, dă-le drac de calorii, se topesc de la soare.

Bronz: două nuanțe într-o săptămână. Știu, n-ați zice, dar eu văd mai bine. 😀

Postul acesta nu are niciun scop în sine, vreau doar să-mi amintesc senzația aceasta și când mă voi întoarce pe plaiuri mai puțin însorite.

De prin aeroport

Iniţial mi-am propus să nici nu pornesc laptopul de-a lungul celor 3 ore pe care urma să le petrec în aeroportul Otopeni, așteptându-mi următorul avion, spre Larnacca, ci să profit de acest răstimp pentru a citi. Ce naivă am fost să cred că nu se va întâmpla nimic care să ma tenteze să accesez tehnologii și oameni!

Dacă prima oră mi-am petrecut-o asemeni coldușilor (e un cuvânt preluat de mine din maghiară, echivalent al vagabonzilor fără casă), într-un colț al aeroportului, după o oră foamea m-a îndemnat să caut loc la o cafenea. Gândit și făcut. M-am așezat, deci, la Segafredo, cafenea în care nu rareori am fost cu fetele în Timişoara. Am decis să nu mă las speriată de preţurile piperate, aeroporticeşti şi să mă aşez, deoarece era mult mai comod, cu un ceai alături.

Nu a trecut mult timp până să izbucnească un mic scandal, ce a luat proporții cât ai zice pește.

O doamnă, cu un rucsăcel, o plasă și un geamantan a intrat în spațiul destinat cafenelei, și-a lăsat bagajele la intrare și a plecat în căutarea unei mese libere. Chelnerul, fără dram de obrăznicie, i-a atras atenție că ar fi mai bine să-și ia bagajele alături mesei unde urma să se așeze. Motivul era logic, zic eu: 1. stăteau în drum, 2. nu erau în siguranță. Exact aceleași motive le-a prezentat și chelnerul doamnei care, iritată, l-a apostrofat și luat la rost pe acesta.

Printre altele ea considera că era de datoria lui să-i aducă bagajele sau să vegheze asupra lor (că doar se găseau în spațiul cafenelei). Acesta i-a răspuns că el este chelner, nu este responsabil cu transportarea bagajelor, este angajatul cafenelei, nu al aeroportului și alte explicații raționale.

Din păcate, raționamentul era ceva străin doamnei cu pricina. Pentru că aceasta a început să urle, a apărut și cineva de la securitate care a rugat-o să părăsească cafeneaua. Chelnerul i-a confirmat și el că pentru că a fost irascibilă, nu va fi servită.

Atât i-a trebuit doamnei: „Adică mă dați afară!? Mă dați pe mine afară? Dar eu am bani, plătesc! Am plătit aeroportul. Am venit aici să stau. Cum să mă dați afară!? Vreau și eu să beau o cafea. Ce țară e asta? Africa sau Europa?” (Așa a zis, jur!) Domnul de la securitate, deloc mișcat, i-a zis doar că de vreme ce nu va fi servită, este de bun simț să părăsească incinta.

Ce face doamna? Scoate iPhone-ul foarte tacticos (da…), apelează pe cineva și începe a zice în gura mare, în așa fel încât să audă toată lumea: „Vor să mă scoată afară de la Segafredo. Îți dai seama!? Vreau și eu să beau o cafea și nu pot. Nu știu de ce. Dar aia o cred ei că rămâne așa. Mă gândesc să-i dau în judecată.” Până să termine apelul mai apare un domn, reprezentant al securității, pregătit să-i ia proprietățile, dacă nu se lăsa dusă.

În continuare, ea-și pleda cauza. În cafenea toată lumea era clar iritată de atitudinea ei. Și era la fel de clar că toată lumea era de partea chelnerului. Printre ultimele ei tentative de îmbunare s-a numărat și replica următoare: „Dar vă rog, eu nu vreau decât să stau aici să-l aștept pe fratele meu care vine de la Vaslui după mine cu mașina!” În acest moment am izbucnit în râs.

Să nu fie cu supărare vreunui cititor moldovean. Și mama mea e originară din Vaslui (da, pe lângă toate cele, am și sânge moldovenesc în vene), nu pot, deci, avea ceva împotrivă, dar toată tevatura creată de doamnă a culminat apoteotic cu această destăinuire.

În final, și-a luat aproape plângând lucrurile. La plecare l-a bătut pe chelner pe umăr și i-a zis: „Asta nu rămâne așa.”

Mai am de stat o oră pe aici. Să vedem ce se mai întâmplă.

Convorbiri telefonice

Nu-mi place să vorbesc la telefon. Mă refer la conversatii lungi și dese fără vreun scop anume. Am cele mai scurte și (probabil) cele mai expeditive conversații. Am discutat, am stabilit, așa rămâne, hai să facem, nu să vorbim despre. Ba chiar, sunt genul de om care preferă un SMS la obiect. La fel procedez când încerc să dau de cineva. Dau un SMS și aștept să revină persoana în cauză pentru a evita apelurile inoportune.

Dincolo de lungimea conversațiilor, eu cred că lipsește o etichetă a conversațiilor telefonice. Mai jos câteva aspecte care pe mine mă deranjează teribil. 

  • Cel mai tare mă deranjează când cineva nu-mi răspunde la telefon. Am un lung șir de persoane pe care nu le mai contactez telefonic decât foarte rar din această cauză. Mda, ajung (poate inconștient) să mă feresc să sun persoane care nu răspund la telefon/nu revin după un apel pierdut. Eu când sun pe cineva o fac pentru că am ceva de comunicat atunci.

    Valabil atunci și încă maxim o oră. Poate exagerez cu valabilitatea, dar sigur este vorba de ceva punctual. Nu sun doar pentru povești, să văd ce mai faci, sau pentru că mi-e dor de vocea ta. Prefer să trimit un sms în cazuri din acestea și să aștept replică. În funcție de replică decid cum continui comunicarea. Alteori, mă folosesc de internet. Depinde cum comunic mai mult cu persoana respectivă. Deci, dacă sun, e ceva de zis!

  • Când ne-am vorbit că ‘ne auzim la telefon’ am deja pretenții. Atunci mă aștept ca persoana să se aștepte (sic!) la apelul meu și să-mi și răspundă.  La fel dacă urmează o întrevedere. De multe ori pot interveni lucruri: traficul cauzează întârzieri, urgențe la birou, ajung înainte și realizez că localul ales este plin și trebuie să ne reorientăm etc. E clar, zic eu, că dacă sun e ceva relevant de zis și este în interesul tuturor părților implicate ca apelul să fie preluat.
  • Dacă mă sună cineva și nu răspund pe loc (cu excepția cazului în care acest lucru se întâmplă noaptea) revin, de obicei, în minutele următoare. Normal mi se pare ca persoana care m-a apelat să se aștepte acest lucru și să nu-și părăsească telefonul într-un bârlog imediat după ce m-a sunat. În primă fază mă enervez iar apoi îmi fac griji. Și nu se merită.
  • Nu voi înțelege niciodată rostul convorbirilor fără sfârșit cu persoane cu care abia te-ai văzut sau urmează să te vezi. Poate sunt eu absurdă, dar cred că personal poți transmite mult mai bine lucrurile. Cel mai deranjant este atunci când ești cu o altă persoana cu care vorbești mult mai rar și cu care te vezi mult mai greoi. Ce ar trebui să facă persoana respectivă cât timp tu vorbești la telefon? Să sune pe cineva?
  • Eu când mă apropii de cineva cu care urmează să discut (chiar și 5 minute de „Ce mai faci, nu ne-am mai văzut de mult bla bla”), închid telefonul înainte de a ajunge în dreptul persoanei respective. Mi se pare de prost gust să continui conversații și să lași persoana în cauză să aștepte ca tu să o bagi în seamă.

*Bineînțeles, se cade să punem steluța de rigoare când vine vorba de apeluri de serviciu, urgențe sau apeluri din străinătate (ca și alea vin mai greu).

  • Nu răspund noaptea la telefon. De câteva luni bune țin telefonul pe silent noaptea. Un apel nocturn este pe cât de deranjant, pe atât de inutil. Dacă, printr-o minune, răspund, sunt șanse mari să uit conversația până dimineață. Asta dacă sunt în somnul adânc. Dacă sunt într-un alt stadiu, există riscul să nu mai pot adormi la loc iar acest lucru aduce cu sine o droaie de blesteme.
  • Nu-mi prea place să fiu sunată în weekend înainte de prânz. Deși de la o vreme mă trezesc ceas, indiferent de ziua săptămânii, în weekend mai încerc totuși să fur câteva ore de somn. Sau, mai există cazuri fericite când chiar reușesc să dorm până dupa ora 10:00. Dacă mă sună cineva chiar atunci, s-a dus drac toată odihna de weekend pentru mine. De adormit la loc sigur nu mai adorm, oricât m-aș chinui.

Voi cum comunicați la telefon? Sunteți adepți ai discuțiilor lungi? Încercați să fiți eficienți? Și, mai ales, ce vă deranjează?

Testarea unei idei

Știți și voi cum uneori, în visele noastre, se conturează niște idei revoluționare pe care știm că dacă le-am aplica ar avea un succes incomensurabil. Din păcate, de cele mai multe ori ne uităm visele la 5 minute după trezire. Este un mister la minții, destul de discutat de psihologi, dar nu despre acesta vreau să vorbesc.

Eu am avut norocul (să zicem) de a-mi aminti un asemenea vis. A fost de așa impact conținutul încât nu am putut uita. Și am început să zic, în stângă și în dreapta porcăria ce o visasem și cum mi se pare mie o idee genială de pus în aplicare. Bineînțeles, nu era.

Deși am obținut râsete la povestirea visului / ideii care a rezultat, mi-a fost suficient un research de 2 minute încât să-mi dau seama că pot lăsa entuziasmul deoparte. E ok, însă, nu am pierdut mare lucru.

Dar dacă ești antreprenor, vizionar, om cu idei sau, pur și simplu, product manager în interioul unei companii. Și ai o idee creață. Ai gândit produsul perfect. Pentru cine este perfect produsul? Oamenii au nevoie de acel produs? Este o nevoie conștientizată sau posibilă? Ajută produsul respectiv? E chiar perfect așa cum l-ai gândit tu?

E important ca aceste întrebări și multe altele să fie puse înainte de a începe agonia creării produsului, lansării acestuia pentru a urmări ulterior cum acesta moare încet. Ca o idee să nu moară chinuită, se recomandă ca aceasta să nu fie testată live.

Se pretestează. Cu prieteni. Cu prieteni de-ai prietenilor. Cu familie. Cu oameni care nu sunt prieteni/apropiați pentru a scăpa de speranța (uneori nerealistă/exagerată) insuflată de aceștia. Cu focus groups. Se testează cu cei care ar urma să beneficieze de avantajele ideii (consumatorii finali).

Mai departe, se testează cu alți vizionari, creatori,  oameni cu idei. Și mai apoi se testează cu acei oameni care ar putea susține financiar ideea. Se testează și se ajustează conform feedback-ului primit până nu mai încape nicio îndoială că ideea are într-adevăr potențial și că merită investițiile ce urmează a fi făcute.

De ce se testează ideile? Pentru a evita una (sau ambele) din cele mai triste concluzii la care poate se ajunge după ce s-au investit bani, timp, energie, resurse în acestea:

  1. Nu s-a făcut o analiză cuprinzătoare a pieței și, deci, realitatea este mult mai dură.
  2. Ideea, respectiv produsul nu rezolvă într-adevăr o problemă existentă, nu răspunde unei nevoi și nici nu poate fi creată

Bineînțeles, există riscul ca ideea să moară în fașă, ceea ce este trist. Dar e mai bine să fie ferită de supliciul ulterior.

Cum să (nu) scrii pe blog

Eu nu știu cu bloggeri mari, bloggeri mici.. bloggeri vechi, bloggeri noi. Dacă ar fi să luam așa eu sunt veche, dar mică. Dar cine a zis că vreau să fiu mare. În schimb, în ultimele două luni am făcut un experiment cu privire la frecvență și stil, să văd dacă-mi pot reintra în mână să scriu cum o făceam pe vremuri.

De ce? Știți cum era comicul acela de circulă pe internet despre cum să nu lași comentarii. Așa sunt eu cu scrisul pe blog. Cumva, am ajuns să asociez blogul cu comentarii răutăcioase, cu nemulțumiri și frustrări, comparații, atacuri la persoane și altele la fel de inutile.

Așa că, pentru o perioadă îndelungată, ori de câte ori îmi venea a scrie ceva pe blog… mă mai gândeam un pic și sfârșeam prin a nu scrie.

Mi-am luat la puricat de curând blogul (și nu numai) și am găsit o droaie de drafturi, unele în stadii destul de avansate chiar, dar lăsate de izbeliște. Probabil din același motiv.

(Inclusiv parte din cuvintele astea le-am scris undeva, într-un document, în ideea că nu vor ajunge niciodată pe blog.)

Și eu am avut tendința să mă plâng mult pe aici. De serviciile UPC, de serviciile Poștei Române, de educație, de politică, de ghinioane și întâmplări nefericite. Niciodată, însă, nu am făcut referire la oameni. Oameni sunt prea complecși. Mă văd pe mine…

Văzând acest trend la alții, am ajuns să cred că bloggerii (sau oamenii cu blog) sunt ca niște țațe care-și dau părerea neîntrebate despre orice. Și, de obicei, țațele nu au păreri bune. „Nu-mi place aia.” „E horror aia.” „Îmi displace profund aia.” „Uită-te la ăla ce a făcut. Poți să crezi că… ” „Cum poate să existe respectivul știind că…?” În orice caz, la mine, când lucrurile devin mai mult despre alții, și nu la modul pozitiv, mă oripilez un pic și bat în retragere.

Pe de altă parte, am avut mai demult o mică dispută cu o prietenă care era ofensată de modul de a scrie al unui blogger. Eu i-am zis că știu omul, e ok și e pur și simplu stilul său de a scrie, ideile transmise sunt ok. Ea insista că trebuie să-și respecte cititorii. Eu zic că în primul rând scrii pentru tine iar cititorii apar dacă că le place ceva. E imposibil să fi agreat de toată lumea, așa că de ce să pornești pe calea asta?

Eu zic să scriem din experiență, din ce ni se întâmplă și mai ales din și despre ceea ce ne place/ne inspiră. O altă soluție este să scriem despre ce nu ne place, cum ne place. Cred că orice subiect poate fi salvat cu un stil de a scrie potrivit. La recitire, toate posturile mele cu plângeri mă amuză teribil, deși știu cât eram de nemulțumită atunci

Cea mai inutilă comparație

După cum am zis aici, am început să mă uit uneori si la televizor. Nu-mi iese zilnic, dar zilele acestea mi-am găsit timp și să-mi fac culcuș în fața televizorului.

Uitându-mă pe Discovery am văzut o reclamă ale cărei scopuri sunt dintre cele mai lăudabile. Era un spot ce promova laptele. Adică ideea de a bea lapte. La care subscriu. Numai ce am băut jumătate de litru.

Dincolo de argumente privitoare la musculatură, sistem osos, a fi „fit” și altele asemeni, argumentul final a constat într-o comparație dintre lapte, o halcă de carne și un ou. Suna cam în felul următor:„Un pahar de lapte are mai puține calorii decât o bucată de carne și mai multe proteine decât un ou.” Serios!? Și cam ce ar trebui să însemne acest lucru pentru cei care nu sunt specialiști în nutriție?

Nu mi se pare o metodă prea eficientă de educare a populației. De unde știe omul de rând de conținutul de calorii și proteine din diverse alimente? Știu că oul este promovat în cultul popular, dar nu cred că pentru aportul de proteine.

La fel, faptul că laptele are mai puține calorii decât carnea nu convinge un consumator înrăit de carne… dimpotrivă, poate fi luat drept atac. Plus că în general carnea este asociată cu grăsime, calorii multe… cu cât are, deci, mai puține laptele? Că s-ar putea să fie diferența de așa natură încât să nu conteze.