Ieri, în Absintheria Sixtină, a fost ultima întâlnire a cenaclului recitiri pe acest an. Petrecerea de sfârşit a vrut să reunească atât persoanele din cadrul Cenaclului, cât şi prieteni ai acestora.

Petrecere, discuţii libere, voie bună – totul suna a o seară deosebită, până în momentul în care unul dintre membrii cenaclului a transformat-o în cu totul altceva, ridicând miza evenimentului.

Pe la ora 19, lumea a început să se adune, iar Dragoş a hotârât textul ce avea să-l citească (a câştigat un fragment din Scrisori către un tânăr romancier de Llosa). Pe marginea textului s-a aprins o discuţie, destul de rapid inăbuşită de dorinţa tuturor de a începe petrecerea. Ştiam cu toţii că Alin Farcaş dorea să citească un text – un basm în versuri despre o demoazelă graţioasă.

Pe la sfârşitul poeziei, acesta cade în genunchi în faţa prietenei lui, face un semn unui prieten care îi întinde un inel, totul culminând cu ultimul vers “Cristina…vrei să fii soţia mea?”. A urmat un moment în care toţi aşteptau un DA, neştiind ce i-a fost şoptit lui Alin. Răspunsul afirmativ a dat startul petrecerii, cât şi frământărilor unora de cum ar putea întrece în viitor asemenea cerere în căsătorie.

Poate că întâmplările din planul meu personal mă forţeză să renunţ la ironii şi la sarcasm, poate că întâmplările din plan politic mă fac să nu mă iau în serios.

Confruntaţi cu mai multe alternative, oamenii vor greşi, fără doar şi poate. Multitudinea de opţiuni nu poate face un om decât să găsească defecte mai multor variante perfect viabile. Oamenii îşi doresc să ia decizia greşită pentru a blama mai târziu soarta, sistemul sau contextul tâmpit în care se aflau. Dacă poţi da vina pe cineva, de ce să nu o faci, şi dacă una dintre opţiuni nu pare să fie legată de cele mai facile chestii din lume de ce ai alege-o?

Ne dorim să cunoştem eşecul pentru simplul fapt că următoarea reuşită va părea mai mare. Iubim atenţia celorlalţi şi dramatismul propriei vieţi. În mintea noastră bolnavă, simplul fapt că minţim sau trădăm ne face să credem că în vene încă mai curge ceva. Nu contează ce facem şi ce alegem atâta timp cât avem şanse să suferim, să oftăm şi să spunem că asta e viaţa.

Ne blocăm rând pe rând opţiunile şi ajungem să ne întrebăm cum am ajuns aici. Vrem să rămânem cu o singură opţiune, îndepărtând tot ce ne provoacă indecizia. Nu vrem să avem unde ne întoarce.

De multe ori când m-am apropriat de un lucru pe care îl doream, poate, prea mult, am renunţat, am încercat să ard toate podurile către el şi să mă resemnez. Mai puţin acum, când îi văd pe alţii, şi pe altul, făcând-o.
Suntem victimele propriei vieţi şi tiranii de ocazie în ale altora. Viaţa ar fi mai urâtă când tre’ să zaci singur în …noroi.

Şi pentru a încheia într-o notă “optimistă”, asta am făcut şi în politică. Make the right decision, not the decision right.

Sau mai bine zis…cât contează ambalajul.

Să facem un calcul: luni aveam domeniul de față achiziționat și zâmbetul imposibil de șters. Planul era simplu:

Luni: domeniu

Marți: 10 teme alese (seara, tema care mi-ar fi picat cel mai bine ar fi fost deja instalată)
Miercuri: primele posturi – N-a fost să fie…

Pentru cei care nu au blog, dar vor să-și facă unul, un sfat simplu: Căutatul unei teme WP, fie ea free sau premium o să vă dea dureri de cap.

Ultimele 3 zile le-am petrecut în directoarele WordPress, încurcându-mă de multe ori prin filtrele de căutare (o coloană, două coloane, nu știu câte culori din care să aleg, cu lațimea reglabilă sau nu). Search-uri repetate prin delicious și sfantul Google, finalizate într-o temă premium, la care aș fi schimbat un picuț culorile. N-a fost să fie…din nou… Tema respectivă nu accepta poze în pagina principală.

Cineva m-a întrebat de ce pun un accent atât de mare pe ambalaj, și nu mă pot concentra la conținut, până când voi găsi altă temă. Și așa ajungem la subiectul ce ne interesează și care dă și titlul entry-ului. Cât contează ambalajul?

MULT! Și nu, încerc să nu generalizez chestia asta și la bloguri, dar ambalajul și forma de prezentare contează. Auzi în fiecare zi de identititatea vizuală a unui brand, de forța unei campanii de rebranding reușite. Până la urmă daca nu se schimbă conținutul, chiar suntem atât de proști să mâncăm doar ambalajul?

Aș zice că da. Acum câteva luni mă aflam la un focus-group pentru testarea unui nou produs. Existau mostre din noul produs, cât și produsele competitoare. Fără etichete, fără ambalaje gândite de oameni de branding. Pentru mine era clar: Produsul X, întâmplător și lider de piață avea să câștige, convinsă fiind că va fi recunoscut imediat! Dar din nou: N-A FOST SĂ FIE! Oamenii nu recunoșteau produsul, sau mai rău îl indicau ca fiind competitorul. Așadar, undeva pe papilele noastre gustative se află o peliculă fină numită brand (sau cum am aflat că se poarta mai nou la ASE, marcă). Pe retină avem fix aceiași peliculă.

În final, mă întorc la …blogul meu. Vreau o temă diferită de a altora din motive lesne de înțeles. Nu spun că articolele conținute de blog nu contează. Contează enorm, dar nimeni nu vrea să auda: Uite temă de blog ca a lui X.

Dacă știți ceva teme minimaliste, dar nu corporate, nu ezitați să-mi spuneți.