Cer foarte rar sfaturi. De regulă, apelez la alții doar pentru a testa dacă argumentele acestora mă pot devia de la calea ce mi-am propus-o deja. Cum a fost când mi-am luat ultimul iPhone. Am dezbătut undeva pe la vreo oră cu colegii dacă să îmi iau sau nu 4g-ul. În final, decizia mea a fost să-l iau deși (aproape) toate voturile au fost contra. Procesul însă a fost crucial deoarece, cum am zis în mai multe rânduri, îmi place să-mi plănuiesc și dezbat deciziile nesăbuite. 🙂 ) Mă ajută mai ales pentru că, ulterior, nu mai dor așa tare replicile de genul: „Ți-am zis eu să nu faci așa!”

Revenind, chiar dacă nu cer sfaturi, nu înseamnă că nu le accept. Îmi place să interacționez cu oamenii, să vorbesc și să ascult, ar fi culmea să nu țin cont de ceea ce au de zis.

Dar, urmează un dar. Nu pot lua de-a bună orice ce zice oricine. Nimic nu mă supăra mai tare decât judecățile de valoare în necunoștiință de cauză. Nu-mi plac oamenii care-și dau cu părerea despre mai orice, au mereu păreri negativiste și comentarii răutacioase și uită să se uite în propria ogradă. Când acestea sunt urmate și de sfaturi… Cât de utile pot fi astfel de sfaturi? Mă refer, desigur, la sfaturi venite de la persoane care (mă) cunosc și (mă) înțeleg prea puțin ca să aibă cu adevărat ceva de zis.

De ce nu ne limităm oare la a da sfaturi și împărtăși păreri pertinente (și utile) oamenilor pe care îi cunoaștem îndeaproape și cărora chiar le putem fi de ajutor.

Am fost foarte supărată când s-au făcut publice rezultatele la Bacalaureat. Am discutat cu prietenii de pe Facebook subiectul în momentele imediat următoare iar ulterior am decis să aștept să se liniștească apele și, mai ales, să-mi treacă supărarea înainte de a aborda mai pe larg subiectul. De fapt, subiectul meu nu este bacalaureatul în sine, ci ideea de a învăța. Aceasta este strâns legată de bacalaureat și eu o consider esențială în toată tevatura declanșată anul acesta.

Încep prin a spune că nu sunt cea mai mulțumită de rezultatele mele de la bacalaureat. Am avut media 9.51. Am fost foarte prinsă între foile mele albe și gândurile care parcă se scurgeau din minte în loc să se ordoneze frumos. Dar tot ce am înșirat pe foile acelea mi-a aparținut.

Nu cred că, în cazul unui examen național, e vorba despre subiecte grele. Nu e vorba nici despre a copia ci despre a învăța, minimul necesar. Problema o văd în faptul că oamenii, în general, nu prea sunt predispuși la a face eforturi și deci, implicit, la a învăța. Efortul este făcut doar atunci când se știe rezultatul. Dacă e să fac o paralelă cu marketingul, se caută mereu ROI-ul (return of investment). Dacă acesta nu este unul suficient de atrăgător, se caută metode alternative de a ajunge la același rezultat cu o investiție mai mică.

Știu că fabulele ne învață că după faptă urmează răsplată. În cazul învățatului răsplata nu este imediată. Nu am fost niciodată răsplătită pentru o notă bună. Că nu era de unde… Au fost multe momente critice când aprecierea ar fi contat mult. Când mi-am luat licența cu 10, ai mei m-au întrebat cum de nu sunt la serviciu la ora aia (când am revenit de la facultate). Le-am zis în treacăt că am avut licența și că am luat 10. Au zis ok.

Mie mi-a plăcut să învăț. Mă simțeam mai puternică știind anumite lucruri. De asemenea, am fost crescută cu ideea că o fac pentru mine și am luat totul ca atare. De fiecare dată când ajungeam în stadiul de a mă întreba: „Dar oare de ce mă chinui atât, ce rost are?” îmi aminteam niște vorbe puternice care mi-au fost rostite de mic copil: „Pentru tine înveți. Nouă ne este totuna dacă ajungi să lucrezi la pepinieră (aveam în cartier una) sau doctor.” Și, prin urmare, am învățat pentru mine mânată fiind de nevoia de a arată unde este locul meu, de fapt.

Am observat că multă lume blamează profesorii. Fapt cu care, din nou, nu sunt întocmai de acord. Admit că este esențial ca aceștia să contribuie la educație, să seteze niște guidelines și să ghideze elevii spre ceea ce urmează să devină. Cum am mai zis, am avut parte de profesori slabi de îngeri, de profesori duri, de profesori sictiriți, de alții cu fixații. Nu cred, însă, că le pot reproșa mare lucru, dat fiind sistemul.

Important este, zic eu, ca la un moment dat să ne dăm seama că avem ceva de extras de la ei și să luăm tot ce ne poate fi de ajutor. Chiar și cel mai slab profesor tot are ceva în cap. Nu rezolvăm nimic dacă ne credem mai deștepți dar refuzăm să învățăm. În plus, profesorii nu sunt singura sursă de informare! Cu atât mai puțin în era internetului. Dacă acum 10 ani trebuia să mergem la bibliotecă, să cărăm cărți și xeroxuri după noi acum lucrurile se simplifică iar informația se află la un click distanță. Trebuie doar culeasă.

Bine, internetul este cu două fațete… Dacă pentru cei doritori este sursă de informare, pentru cei delăsători este cel mai mare dușman. Internetul și orice altă formă de distragere a atenției sunt problematice. Când cineva are acces la internet de la o vârstă fragedă are impresia că lumea îi aparține și că informațiile sunt deja acolo, nu e rost de acumulat la ele. Nimic nu se stochează în minte ci doar pe HDD-ul calculatorului sau, mai rău, în Temporary files.

Am cunoscut mulți oameni fără perspectivă, care nu-și doreau decât să scape de griji fără niciun efort. Și nu vorbesc neapărat de elevi. Dacă aplicăm această atitudine unui elev care încă se regăsește sub aripa protectoare a părinților/tutorilor și crede că are tot timpul la dispoziție să-și clădească un viitor… ce obținem? În lumea reală așa ceva nu este posibil, iar asta nu înțeleg unii.