Puțintică răbdare

Cândva, de mult, eram o persoană foarte răbdatoare. Și, cel puțin atunci când situația o cerea, calmă.

Cu timpul, acest lucru a început, încet, încet să se schimbe. Calmul nu a dispărut. E tot acolo. Dar spre deosebire de calmul acela blând, cald, încurajator, dispun acum de un calm oarecum cinic, ironic și, mai ales, apăsător. Sau cel puțin așa mă percep eu.

În schimb, deși nu mai am răbdare să aștept după tramvai încă mai am răbdare cu oamenii. Și mă mir și eu, pentru că cu ei este cel mai ușor să îți pierzi răbdarea. Admit că în momentele în care intervin paranoile, nu se mai termină momentele de tristețe și cel mai grav.. nu mi se comunică nimic… astfel încât să ajung să nu mai înțeleg nimic, concluzionez că de fapt nici nu ar trebui să încerc să înțeleg.

Sau? În final, dacă simțim că anumite persoane merită, de ce să nu avem puțintică răbdare?

PS: Nu mă întrebați de ce filosofez atât, pentru că nici eu nu știu. În ultimul timp nu am avut parte de o conversație reală, probabil de aceea….

PS2: Articolul nu se referă la cineva anume. În ultimul timp mai multe persoane mi-au testat răbdarea. Unele nu îmi vorbesc, altele nu reușesc să le înțeleg, altele sunt mereu triste, altele nu mă vor etc. 🙂

PS3: Profit de ocazie să cer și eu puțintică răbdare… week-endul acesta am deadline să termin disertația. După aceea, promit să revin la „normal”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *