Copiii sunt naivi

Când am primit clipul de mai jos, a fost ca o întoarcere în timp pentru mine. Când aveam cam aceeași vârstă ca și fetița care-și citește emoționată, dar plină de vervă discursul, și eu susțineam exact aceleași idei, aveam exact aceleași nemulțumiri și speram la exact aceleași lucruri.

Scriam eseu după eseu despre natură, apă, poluare, ecosisteme, ecologie. Preaslăveam echilibrul în toate și-l predicam celor mari și celor mici. Coincide și cu perioada în care am decis să devin vegetariană. Tind să cred că eram o naivă. Așa e, copiii sunt naivi.

Copiii chiar cred că cuiva îi pasă de lumea în care vor crește ei, de aerul pe care-l vor respira ei, de apa pe care o vor bea (sau nu!). Copiii sunt și necunoscători. Ei văd doar anumite aspecte, nu înțeleg interesele socio-economice, care de fapt guvernează totul.

Mă gândesc cu nostalgie la copilul din mine și-mi pare atât de rău de el.

PS: A nu se înțelege că EU am renunțat la ecologie. Am renunțat, însă, în mare parte, să am așteptări de la alții cu privire la acest aspect. Sau, poate din nou, așteptările mele erau exagerate dintru-început. Eu am rămas naivă. Eu încă vreau să cred că fiecare mic gest în direcția bună contează.

Mă întristează, însă, nepăsarea altora. Sau, dimpotrivă, atacurile care vin. Nu putem fi 100% ecologici și sunt conștientă de acest lucru. Nu e ca și vegetarianismul în care ai renunțat la carne, și gata.

Ecologia are multe aspecte, foarte interconectate cu viața noastră de zi cu zi. Nu pe toate le conștientizăm. Dar atunci când o facem, am putea face ceva în sensul acesta.

Să fim corecți

În urma unei discuții interesante.

Deși nu-mi iese nici mie de fiecare dată, sunt cea mai mare fană a corectitudinii și o propovăduiesc. Încerc prin fapte, deoarece cu vorbele nu ajungem departe.

Totuși, m-am văzut obligată să explic cuiva de ce cred cu naivitate în a fi corect. Da, e de menționat că 90% din oamenii apropiați mie mă consideră o naivă. Nu prea fac nimic ca să demonstrez contrariul așa că accept eticheta.

Discuția a pornit de la ceva de genul situației ilustrate de Alexandra: eu vreau să-mi cumpăr ceva scump, cineva știe pe cineva care știe pe cineva care poate face rost mai ieftin. Când prețul standard e piperat, mai ieftin nu prea are cum să fie și legal. Am zis că nu sunt interesată de așa ceva. Eu tot ce dețin mi-am luat cu acte în regulă, îm cutii originale, cu drepturi depline și garanții. Chiar dacă, evident, m-a costat mai mult. Asta e, am răbdat mai mult până mi-am putut permite.

Dar de ce? Că doar nu înot în bani, muncesc pentru ei și lucrurile care mi le doresc sunt deseori mult peste puterea financiară. De ce să rabd? Păi pentru că am fost în situația omului păgubit. Încă sunt, de fapt, având la activ două biciclete furate. Dar când mi-a fost furat primul iPhone, Igor, am făcut tot posibilul să-l recuperez. Și l-am recuperat.

Între timp fusese achiziționat de cineva care-și dorea un chilipir, ceva valoros la un preț mai bun. Acel cineva a rămas păgubit. Îmi pare rău de el, dar dacă ar fi avut ca și mine regula să nu cumpere obiecte fără cutii originale, acte și toate cele, ar fi evitat această situație. Și, în plus, nu ar fi încurajat fapta ilegală care a făcut ca iPhone-ul să ajungă în posesia lui.

Pe de altă parte, tot eu m-am trezit dând exemplu de om cu care nu merită să fi corect. Am contactat un personaj, pentru a-i oferi bani pentru ceva ce aveam deja, luat de pe internet, doar pentru că așa mi se părea mie corect. Nu i-am zis că am deja acel ceva, i-am zis doar că aș vrea acel produs dintr-un pachet de produse care costa mai mult. Replica lui a fost că lui i se pare corect prețul acela și pentru un singur produs. Vorbim de un produs dintr-un pachet cu alte peste 40 de produse! Apăi, să se ducă…. mi-am zis. Nu merită! Dar eu am încercat să fiu corectă. Cum ziceam, nu-mi iese de fiecare dată, dar am mereu intenția.

Și ca să fie clar: corect mi se pare să nu faci cuiva sau ceva care ar putea afecta pe cineva așa cum nu ai vrea ca tu să fi afectat. E destul de simplu chiar. E vechea vorbă: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

O dietă variată

Eu nu mai am televizor din 2015. Nu i-am simțit lipsa în toți anii aceștia. Am mai ajuns, sporadic, în fața câte unuia, dar eram prea prinsă de pauzele publicitare ca să observ ce se întâmplă între ele. Singura emisiune cu care am avut contact în ultimii ani a fost Românii au talent, emisiune urmărită cu volumul la maxim de foștii colegi de apartament.

Mie-mi plăcea faptul că informațiile ajung la mine filtrate și răsfiltrate. Am mers mereu pe mâna oamenilor pe care-i urmăresc pe diverse rețele sociale. Ba mai mult, și dintre știrile pasate de aceștia, le-am filtrat pe cele prea mondene sau care vorbeau de persoane, în loc de fapte. Dacă nu știu cine e cineva, înseamnă că nu am de ce.

Nu am avut niciodată impresia că aș rata ceva important, neavând televizor. Pentru că, în final, singurul motiv pentru care aș da drumul unui televizor în era aceasta, ar fi să mă informez. Altceva nu știu să fie bun sau util acolo.

M-am gândit, de curând, că poate această filtrare mi-a afectat un pic viziunea asupra lumii. Adică eu filtrez tot și rămân doar cu calitatea. Dar acolo afară nu este doar calitate. Este și urât, și grotesc, și enervant, și penibil. Este realitate.

Când mai ajunge la mine câte puțin din realitatea aceasta mă enervez, de parcă ar fi ceva excepțional. Dar nu este! De aceea am decis să încerc să-mi diversific dieta informațională și să mă uit 15 minute pe zi la televizor, dacă tot este unul unde stau acum. Mai mult nu cred că aș rezista.

Am nevoie, însă, de ajutor. Când mă uitam eu la televizor urmăream mai mult programe străine (nemțești cu precădere) pentru entertainment și TVR + ProTV pentru conexiunea cu .ro. Acum habar nu am la ce să mă uit. Nu vreau, oricum, să rămân blocată pe o televiziune pentru că asta ar însemna să văd doar latura prezentată de un bloc de interese, dar am nevoie de un punct de pornire. Ziceți-mi, deci, la ce să mă uit la televizor?

Stai umpic!?

Poate știe cineva și are un pic de timp să-mi explice originea cuvântului „umpic”. Nu o dată mi s-a întâmplat să văd această grozăvie scrisă. Ba pe rețele sociale, ba prin posturi pe blog, ba chiar de către prieteni (de la care nu mă așteptam) pe messenger. Nu am îndrăznit să le atrag atenția, dar mi s-a ridicat un semn de întrebare.

Principalul motiv pentru care nu am zis nimic despre toată treaba asta a fost faptul că știu că generații anterioare au învățat o limbă română puțin altfel. Mă refer, la „sînt” care a devenit „sunt”, „î” care a devenit „â” și altele care probabil pe vremea mea nici nu se mai menționau. La drac, nici eu nu am învățat să scriu „nicio” și „niciun”. DOOM-ul a decis să ușureze viața oamenilor și le-a alipit.

Degeaba, însă, deoarece văd în continuare oameni ce scriu „vre-o”, „vre-un”. Iar conform unor lingviști scopul alipirii a fost tocmai ca să se evite astfel de confuzii. Ups, că nu le-a ieșit!

Bine, și eu am bube. De exemplu, mi s-a împământenit în minte utilizarea cuvântului „ce” cu sens de „pe care” și „de” cu sens de „dacă” și chiar înlocuitor de „că”. Sunt reminiscențe din lecturile copilăriei. Am citit multe basme (când zic multe mă refer la culegeri de câte 500 pagini, pe săptămână, o vară întreagă).

Erau scrise în limbaj popular și acesta s-a cam lipit de mine. Nici nu-mi dau seama când îl folosesc. Eu îl consider un avantaj în discursul oral deoarece amestec la regionalisme de nici nu mai știi de unde să mă iei. Dar în scris pare să mai și deranjeze.

În orice caz, nu-mi explic de la ce ar putea fi reminiscență „umpic”. Eu nu țin minte să fi văzut scris așa prin nicio carte. De ce l-ar scrie, deci, oamenii așa?

Puțină grijă

Gând scurt/Recomandare de săptămâna trecută: Aveti puțintică grijă la activitatea pe social media. Câteodată vă poate trăda.

O știți deja pe aia cu împărtășește doar ce vrei să fie public. Unii vor ca totul să fie public. Știu, pentru că sunt un astfel de om. Dau check-in peste tot (dacă nu uit) pe Foursquare. Să fie acolo. Să mă poată găsi oricine, oricând. Să nu mă întrebe pe unde umblu, deoarece ar trebui să știe deja. Pe Facebook mai rar, că na, e alta audiența. Daaar…

Dacă pui o informație pe rețelele sociale, nu uita de ea.

Long story short: un amic/colaborator a făcut o greșeală și încă mă râcâie boacăna sa. Nu e cu supărare, dar măcar să aibă grijă pe viitor. Și alții, de asemenea. E stupid să spui că nu esti in localitate dar să îți dai check-in într-un local foarte din localitate. Nu uita: folosim aceleași medii, e imposibil să nu văd și să nu observ.

Ca idee generală… nu-i frumos să minți dar e și mai urât să minți neîngrijit.

6 luni de viață

Prietenii mei știu că nu-mi plac florile tăiate. Îmi pare rău să le văd murind în 2 zile sau chiar mai puțin. S-ar presupune, deci, că prefer florile în ghiveci. Teoretic, da. Practic, nu. Le prefer în grădină, unde se pot dezvolta aproape singure, unde au pământul de care au nevoie iar ploaia le asigură apă din când în când.

Să am eu o plantă în ghiveci este o provocare. Astfel, prima mea reușită este că am reușit să țin în viață o plantă primită în urmă cu doi ani de 8 martie de la colegi. Menționez că de când am primit-o ea nu a mai făcut flori, deci e clar că ceva nu fac bine. Dar măcar e verde (în majoritatea timpului). Între timp mi-am asumat grija a altor 3, și periodic mă sperii când le văd frunzele galbene.

În urmă cu 6 luni (și o săptămână) am primit un pește. A fost, probabil, unul dintre cele mai înspăimântătoare cadouri pe care le-am primit vreodată. De ce? Un pește prezintă exact aceleași dezavantaje (când vine vorba de a-l îngriji) ca o plantă: nu zice când trebuie hrănit.

Am crescut într-o curte plină de animale, dar toate cuvântătoare în felul lor. Dacă, doamne fere, uitam să hrănim rațele… să vezi atunci concert. De pisici cred că știe toată lumea că au talentul de a se face remarcate. La fel și câinii. Când te latră pe tine, e clar că ceva nu e bine.

Cu un pește este, însă, imposibil. Totul ține de a nu uita de el. De a-i ști nevoile, de a-i programa și respecta mesele. E mai rău decât un copil mic (care urlă), dar la nivelul responsabilității pentru mine este echivalent. Colegii de birou, știindu-mă mai sensibilă, fac constant glume pe seama peștelui și mă întreabă dacă acesta mai trăiește. Eu, însă, consider o provocare, un test, ca acesta să nu moară. Not on my watch, am zis!

Există, desigur, complicații. Peștele e la birou iar în weekend a mai ratat câteva mese de-a lungul timpului pentru că nu am ajuns la el în timp util. Ieri, deși am ajuns la birou, deși am sărit peste un gard deoarece poarta era închisă cu lacătul, tot nu am reușit să-l hrănesc.

Când sunt plecată din oraș nu știu mereu pe cine să responsabilizez cu hrănitul lui. Am senzația că apa i se murdărește mai repede decât ar trebui. Are același acvariu de 6 luni și mi se pare mic deja. Am primit un altul, de la o prietenă, dar e prea mare pentru un peștisor ca el. E singur în acvariu și probabil va rămâne așa deoarece este o specie agresivă, s-ar lupta (până la moarte) cu alții ca el.

Am aflat după câteva luni că este băiat. Astfel, pentru mine el este Clyde. Pentru restul lumii din birou, este Pește.

Clyde este, totuși, destul de răsfățat (asemeni unui copil singur la părinți). Am citit câte puțin despre el. M-am speriat de câteva ori că nu e în regulă. Chiar și colegii care doar îl bâzâie, îi acordă atenție din când în când. Vorbim cu el – care, când, cum.

Probabil eu cel mai mult. Într-un weekend am stat o oră cu el la birou. Să mai povestim. Are un castel drept decor, pentru a se simți pimpin’. Mă bucur când e movaliu, și mă întristez când e albastru deoarece am impresia că e trist și el.

Cel mai mult mă bucur că am trecut de pragul de 6 luni. Sunt o mamă fericită.

Bărbații – mai șmecheri decât par

 Departe de mine să cred că am un cuvânt de spus când vine vorba despre relații, psihologii, bărbați și femei. Este probabil subiectul cu privire la care evit cel mai mult să mă pronunț. Nu e domeniul meu, și gata! Totuși, ceva pattern-uri am observat. Sunt evidente și nu le pot trece cu vederea.

Se zice, de regulă, de fete că fac pe sensibilele, firavele și neajutoratele pentru ca bărbații să sară în ajutorul lor. Drept e, deși dețin o doză ridicată de orgoliu și merg pe principiul dacă pot, fac singură… tot nu mă arunc la reparat calculatoare, mutat televizoare sau re-circuitat instalația electrică. Pentru asta cred că e nevoie de o mână niscaiva mai dibace. Dar asta e altă poveste. În rest, faza cu sensibilitatea îmi lipsește. O văd, însă, la alte fete și da, funcționează.

Daaaar, nu doar fetele sunt șmechere la capitolul acesta. Bărbații zic că nu știu nimic despre femei și nu au habar cum funcționează acestea. Dar nu e chiar așa. Bărbații știu câteva rețete aproape sigure când vine vorba de cucerirea unei femei. Știu că funcționează amuzamentul, romantismul, suprizele.

De asemenea, bărbații știu că noi vrem să-i reparăm. Și da, vrem. E un reflex tâmpit de femeie, singurul pe care admit că-l am. Și fac ei cumva, ca încă de la început, să se prezinte cu un oarecare handicap pe care noi să simțim nevoia să-l ajustăm. Prin handicap nu mă refer la unul propriu-zis ci la.. să zicem un viciu. Dau exemplul acestea deoarece e cel cu care am avut de-a face în absolut toate cazurile.

Am avut de-a face cu replici de genul: „Vreau să mă las de fumat”, „Trebuie să încerc o las mai moale cu alcoolul”, „Trebuie să mănânc mai puțin [completați cu ceva aliment vicios]”.  Sau un alt handicap mai poate fi un neajuns, o neîmplinire (personală sau profesională). Un scop spre care să muncim împreună. Și, desigur, sunt și altele de reparat la prea-iubiții noștri.

Ideea este că astfel ei reușesc să ne facă să ne simțim utile, ne confirmă (la nivel subconștient) cum că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie puternică. Pentru că, în final, dacă reușim să reparăm bărbatul de lângă noi, acesta va fi, într-adevăr, cel mai puternic și cel mai încununat de succese. Și va fi, deci, un adevărat motiv de mândrie.

Cum redevenim matinali?

În timp cu urmăream cel mai recent episod al unuia dintre multele seriale ce le urmăresc, protagonistei i-a sunat alarma de la ceas. Ora? 5:15!!! Întrebarea mea, retorică, cum să te trezești la ora aia!?

Îmi amintesc din vremuri de demult că mă puteam trezi la ore inimaginabil. Și-mi amintesc cu jind. În liceu ora mea de trezire era 5:40. În primele luni mergeam pur și simplu mai devreme la școală și stăteam pe hol cu prietena mea pentru a urmări cum ajung restul colegilor. Aveam un ritual în care-i anunțam pe fiecare în parte, de parcă ar fi niște celebrități. Da, mereu mi-a plăcut să fac oamenii să se simtă bine. 🙂

După un timp, am început să profit de ora extra pentru a merge într-un internet caffe unde mi-am și pierdut timpul restul liceului. Mai erau și cazuri când ora aceea se transforma în 3 ore, recunosc. Dirigintele s-a dovedit a fi, însă, înțelegător. Hint pentru novici: când ai note bune, absențele se motivează singure. 😀

Timp de 3 ani jumătate am avut un program de lucru foarte haotic. Și acesta includea trezitul pe la ora 6:00 două săptămâni pe lună. Astfel reușeam să ajung seara la cursuri. În primii doi ani a fost relativ ușor dar am ajuns, încet încet, să mă trezesc tot mai greu. Acum, cu program de corporatist mi-e și mai greu. Deși alarma sună la 8, de multe ori mă trezesc la limită pentru a ajunge la birou.

Aș vrea să mă pot trezi din nou mai devreme. Mai mult pentru mine, să fac ceva productiv cu ora extra. Aș putea scrie, citi sau merge la sală. Tot din cauza problemei cu trezitul eu am ales să merg seara la sală, ceea ce nu e întotdeauna productiv.

V-ați lovit careva de dilema aceasta? Ați găsit soluții? Eu m-am gândit să încep cu lista aceasta de tips & tricks. Să vedem ce iese după o săptămână. De mâine pun în aplicare. 😛 Poate ar trebui să-mi iau și aplicația aceasta, dat fiind că sunt un snoozer compulsiv.

PS: Țin să precizez că în afară de zilele de weekend când ajung acasă dimineața, mă pun în pat la ore rezonabile. La 24:00 închid orice formă de entertainment. De multe ori, însă, adorm abia o oră mai târziu. 🙁 Ah, și nu am un somn tocmai lin, ceea ce mă face de multe ori să mă trezesc obosită.

Pedalați și pentru mine

Îmi amintesc și acum… 25 octombrie 2018. Era deja frig dar încă nu era nevoie de geacă. Totuși, înainte de a o dezlega pe Hippie a fost nevoie de ceva rugăminți pentru ca eu să mă aventurez la 9 dimineața la pedalat. M-am înarmat cu ceva curaj, haine (nu doar ale mele, să știu o treabă) și nervi.

Când am ajuns la stadion și am văzut mulțimea de oameni adunată acolo, m-am mai încălzit. Nu fizic, că tot frig era, ci sufletește. Cum am zis și a doua zi după eveniment, m-am bucurat să văd atâția oameni adunați pentru a asedia străzile, care, până atunci, aparțineau aproape exclusiv mașinilor. Primul lucru ce l-am făcut a fost să merg să-mi iau număr. Astfel, am pus mâna pe numărul 247. E lucru mare deoarece organizatorii pregătiseră doar 250. Ce știau ei!? 🙂

De atunci au trecut 3 ani. Hippie mi-a fost furată la un an de la prima pedalare iar cea de-a doua bicicletă furată a părăsit pentru totdeauna scara blocului în care stăteam chiar în ziua pedalării de primavară de anul acesta.

Duminica aceasta avem o nouă tură de pedalare. Pedalarea de toamnă, cum ne place nouă să o denumim. 🙂 Din păcate eu nu prea pot participa că nu am ce pedala. Deși am primit număr nou nouț, frumos colorat nu prea se pune problema achiziționării unei a 3-a biciclete, oricât de mult mi-aș dori să particip la pedalarea de toamnă. Pedalați voi și pentru mine? Numere frumoase vă puteți comanda și voi, de aici.

PS: Nu mă risc nici să cer împrumut, dacă nu m-a părăsit ghinionul și pățește ceva bicicleta altcuiva nu mi-aș putea ierta acest lucru. 😀

Prea multe dulcegării

Da, e de menționat că nu sunt mare a fană a dulcegăriilor… Așa, de la om la om. Indiferent de genul de relație interpersonală despre care vorbim. Dar nu despre astfel de dulcegării vreau să dezbat acum.

Se fac 3 luni de când îmi beau ceaiul fără zahăr. E lucru mare deoarece: 1. Beau câte un litru de ceai zilnic. 2. Eu nu îmi îndulceam ceaiul, îl înecam cu zahăr. Era probabil ultimul obicei nesănătos ce a persistat de-a lungul anilor. Am renunțat la multe prostii, am încercat să le optimizez pe altele, dat de zahăr nu m-am putut lipsi. În primul rând pentru că nu am considerat necesar. Cu glicemia stăteam bine, doară.

O urmare a faptului că nu mai beau ceaiul dulce este faptul că am dezvoltat o oarecare intoleranță la dulciuri. Nu mai pot mânca un desert întreg fără să mă cuprindă o senzație de greață. Cel mai frustrant este faptul că inclusiv produse ce se presupune că ar fi dietetice (ceea ce de regulă înseamnă că în loc de zahăr au fructoză sau alți îndulcitori) mi se par nesimțit de dulci. Și stiu, pentru că iau multe astfel de produse în goana mea după sănătos.

De exemplu, nu mai pot mânca iaurt de fructe. De niciun fel. Toate sunt prea dulci. Într-o seară mi-am luat o ’Gustare de seară’ de la Activia (cred că Activia era). Deoarece era destinată serii am presupus că volumul de zahăr din iaurt va fi moderat. Oricine știe ca zahărul/dulcele în general nu este recomandat seara. Nu am putut să mănânc mai mult de două/trei lingurițe, atât de dulce era!

Aseară am trecut pe la Starbucks. Că na, îmi era poftă. Am luat un Caramel Macchiato – Tall (cel mai mic adică). Nu l-am îndulcit pentru că știam ca nu e cazul. Deși era mic, după primele guri mi-a fost cam greu să termin de băut… Când am fost la Belgrad ultima dată, am uitat să-mi iau apă, înainte de somn. De aproape 10 luni beau doar apă, am renunțat la sucurile (așa zise) naturale. În seara respectivă doar asta am avut la îndemână, așa că asta am băut. Dimineața m-am trezit mai deshidratată decât dacă nu aș fi băut toată noaptea. De fapt, am băut apă dulce. Așa cum sucurile carbogazoase sunt apă minerală dulce. Nu este nimic bun în ele și nu au nimic de-a face cu setea!

Mă bucur că cerealele mele preferate nu mai sunt atât de dulci pentru că ar fi trebuit să renunț și la ele. Ar fi fost trist deoarece trebuie să am mereu ceva de ronțăit.

Vorbeam la un moment dat cu cineva, încă pe vremea când scăpam zahăr în ceai, și am concluzionat că zahărul este mai dulce. Poate datorită tratamentelor prin care trece dar ce e sigur e că aceeași cantitate de zahăr este mult mai dulce decât era, sa zicem, cu 10 ani in urmă. Trist este că ne-am obișnuit și folosim aceleași cantități și acest lucru ne face orice numai bine nu. În cazul meu, abia după ce am eliminat zahărul din ceva ce îmi este de bază, mi-am dat seama cât de dulci sunt restul.

De ce e trist și ce este atât de rău la această pudră cristalină nu vă zic eu ci pun aici un link, aleatoriu, în care veți găsi suficiente informații ca să vă faceți o idee. Poate vă gândiți un pic la cât zahăr consumați.

PS: Vor fi unii care vor zice că zahărul brun este o alternativă… mai sănătoasă. Dacă este brut, da, este mult mai puțin dulce. Dacă este brun, caramelizat, e doar mai dulce și mai nociv… dar frumos colorat. E bine să vă uitați pe ambalaje înainte de lua un zahăr brun.

PS2: Postul acesta nu are legătură cu nimic. E doar aniversarea a 3 luni fără zahăr.