Mai știți cum în urmă cu o lună și ceva toată lumea se panica de venirea iernii? Da, a iernii, nu a toamnei. Cică s-ar fi sărit peste. Adevărul este că a fost groaznic de frig, peste noapte parcă. Ulterior, însă, lucrurile s-au redresat. Iar eu zic că am avut o toamnă chiar reușită.

A fost până la urmă, o toamnă ca la carte. Au fost zile luminoase, cu vânt. Vântul era de nelipsit, pentru a ajuta copacii să se scuture de frunze. Au fost și frunze de la roșii la galbene, reflectând parcă măsura în care soarele se pregătește să ne ofere tot mai puțină căldură.

De câteva zile, s-a instalat și varianta gri a toamnei. Cea care anunță că iarna e foarte aproape. Ba chiar am citit pe internet că s-ar fi arătat primii fulgi. Încă nu i-am văzut și nu vreau să transmit informații eronate. 🙂

Deși urăsc frigul (fie iarnă, fie vară – m-am plâns inclusiv în iulie că e frig), deoacamdată rezist cu stoicism. Pentru că știu că peste exact o lună eu mă întorc pentru 10 zile la vremea de început de toamnă când aici ne vom regăsi în plină iarnă. Va fi o toamnă cipriotă, cu în jur de 10 grade și soare.

Acolo, în Cipru, unde merg să-mi vizitez prietena Sorina, cică înfloresc pomi în perioada aceasta. Recunosc, pe lângă vinul fiert și gândul acesta mă ajută să rezist frigului tot mai înțepător. Îmi doresc de foarte mult timp să fiu undeva unde e cald când aici e frig și urât. Abia aștept, deci.

Între timp, ar trebui să începem pregătelile pentru mult-temuta și iminenta iarnă. Eu am început să adaug lămâie în ceaiurile mele. De ieri am trecut la cea mai groasă haină din dotare. De ceva vreme deja mă acopăr cu nici mai mult, nici mai puțin de 4 pături. Și, când apuc, îmi încălzesc serile cu vin fiert. Voi cum stați?

Dar autoritățile, oare? Să sperăm că nu au uitat că „iarna nu-i ca vara”.

Nu știu unde s-a dus weekendul. Vroiam să rezolv mai multe chestii și să postez niște articole, dar nu prea am avut timp.

Am fost în treacăt, sâmbătă, pe la V for Vintage.

Duminică am ajuns la târgul de universități străine, organizat anul acest la Hilton și pe la târgul de handmade de la Muzeul de Istorie. Și nu, nu am o obsesie pentru târguri, pentru handmade chiar deloc, dar cum în România un târg de handmade se traduce prin târg de handmade, antichități și kitch-uri ce se vor a fi antichități am zis că poate dau peste un ceas de buzunar. Pe scurt:

V for Vintage – crowded, la un moment dat nu mă mai puteam uita la nimic, pentru că turma stabilea direcția. Cafepedia a fost oarecum neîncăpătoare pentru târgul asta. Cam aceleași fețe pe care le văd de obicei la târguri de genul, prezentând, în mare, cam aceleași haine. Bineînțeles, nu erau doar standuri vintage (doar eram la V for Vintage și suntem în România).

Explozia de headbands continuă și, implicit, continuă și explozia de designeri de headbands.

În 1994 păşeam pentru prima oară pe holurile Şcolii Nr. 49 din Bucureşti, pe urmele tatălui meu, care terminase şi el aceeşi instituţie în urmă cu… mulţi ani. Pe vremea lui, şcoala se afla lângă un mare câmp, Vatra Luminoasa, strada copilăriei mele fiind situată în zona Pantelimon, cartier în care blocurile au crescut mai târziu.

Nişte zeci de ani mai târziu însă, şcoala a căpătat supranumele de „şcoala din Beverly Hills”. Nu pentru că ar fi devenit câmpurile dealuri sau pentru ca şi-ar fi schimbat Vatra Luminoasă numele, ci pentru că fiţele erau la ele acasă şi banii curgeau într-o veselie din portofelele părinţilor.

Şi dacă s-ar fi scurs numai în renovarea sălilor de clasă ar fi fost de înţeles, dar în momentul în care mergi cu profesorii la cumpărături de Crăciun şi stai să probeze hăini de blană să vezi care se potriveşte mai bine cu stratul gros de fard de pe faţă, deja situaţia se împute. Ştiu că s-a cumpărat la un momentdat un super set de cafea unei profe şi l-a refuzat că a zis că mai are, să-i luăm altceva…

Una peste alta însă, noi, ăştia micii, avem amintiri extraordinare de pe băncile şcolii generale şi probabil că asta este cel mai important în momentul de faţă. Iar dacă nu ar fi fost şi nişte profesori extraordinari, pe care îi respect şi admir din tot sufletul, aş fi zburat rapid de acolo.

Şi v-am zis că am fost colegă cu Honorius? Prigoană Honorius, da. Că tot ştiu că se întreba cineva oare cum este alintat – „Honi”, „Hono”… Noi îi spuneam Honorius. Sau Prigoană. Pentru că nu era tocmai persoana pe care să-ţi vină să o alinţi. De fapt, cred că dacă i-ar fi spus cineva Honi ( mor de râs apropo când pronunţ asta pe un ton de alint :)) ), s-ar fi ales cel puţin cu o înjurătură.

Pe Honorius l-am cunoscut în clasa a 6-a. Am avut ocazia de a fi colegi doar doi ani, timp în care nu ne-am înţeles prea bine. Pe vremea aia nu avea înclinaţie politică, pentru că te-ai fi aşteptat să încerce să se pună bine cu şefa clasei (i.e. eu), care avea atunci nişte atribuţii extraordinar de penale, cum ar fi trecutul pe tablă a numelor colegilor care vorbeau înainte să vină profesorul în clasă. Incredibil dar adevărat, eu chiar făceam asta. Normal, pe prieteni mă făceam că nu îi văd – eram coruptă, ştiu. Ei bine, Honorius era o drăcie de băiat şi spaima multor colegi.

De câteva zile o aud pe prietena-mi Andra spunând ce mult i-a plăcut o replică. Azi a lansat-o şi pe Twitter. Cică nu-i plac bărbaţii care nu insistă destul. Pe mine mă enervează la culme ăia care insistă prea mult…

Acuma ce-o să zică bărbaţii – că aşa suntem noi femeile, nehotărâte, pretenţioase, să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, bla bla bla. Problema e că noi, femeile, ca să vezi, nu suntem un întreg şi avem aşteptări diferite de la voi, bărbaţii. Care voi bărbaţii, sinceri să fim, nu sunteţi toţi nişte boi… mai sunteţi unii şi porci şi măgari. Şi, desigur, există şi exemplarele de luat acasă.

Lăsând gluma la o parte, chiar m-am confruntat cu o problemă de-alungul timpului, pe care încă nu ştiu cum să o gestionez bine. Pe mine chiar mă enervează bărbaţii care nu înţeleg după două refuzuri drăguţe că tu chiar nu eşti interesată. Şi mă enervează femeile pentru care „nu” e „poate” şi care se alintă şi se răsfaţă aiurea numai ca să primească şi mai multă atenţie şi să testeze dacă respectivul chiar le doreşte.

Ok, îmi plac şi mie jocurile, aţâţările, dar cu o limită. Pentru că bărbaţii stau mai prost la capitolul al 6-lea simţ – mai ales dacă sunt programatori, ingineri sau economişti – şi vor nişte date exacte. Şi atunci dacă au dat peste 3 domnişoare care l-au luat pe „nu” în braţe, fluturând în acelaşi timp din gene şi chicotind drăgălaş, ce să mai înţeleagă…

Mă supără faptul că trebuie să ajung uneori în punctul de a mă pune perm off pe messenger sau de a mă face că nu văd o persoană în autobuz, numai ca să evit nişte discuţii deja incomode. Să fim sinceri, nu îi place nimănui să i se spună în faţă „frate, eşti naşpa, d’asta nu vreau să ieşim în oraş” – fie că e vorba de „naşpeţe” fizică sau la nivel de creieraş/comportament. Sau poate uneori chiar „nu e vina celuilalt” – clişeic, dar zău că uneori se potriveşte.

Oricum, ideea e că atunci când nu vrei să ieşi cu o persoană, îi spui asta, mai pe faţă sau mai pe dos, dar cât să se înţeleagă esenţa şi te aştepţi ca persoana respectivă să nu mai insiste. Dar nu, unii până nu te fac să simţi o jenă în spate, nu se lasă… Părerea mea e că o dată ce primeşti un refuz, chit că poate se răzgândeşte între timp persoana pe care ai abordat-o, intenţia ta oricum a fost pusă pe masă şi mingea fiind în terenul celălalt, nu are rost să bombardezi cu alte mingi… aşteaptă să se întoarcă la tine. Sau nu aştepta şi mută-te pe alt teren, că slavă domnului sunt destule dacă vrei neapărat să joci.

Se presupune că suntem nişte animale raţionale. Căţelul meu, când e în călduri, se agaţă de piciorul meu şi începe să-şi facă treaba. Îl dau la o parte, el vine înapoi. Îl dau la o parte, el vine înapoi. Dar până la urmă tot se prinde. Pretenţia ar fi ca bărbaţii să se prindă mai repede.

Na, ca să fim sinceri până la capăt, ideal ar fi ca tipii de care ne place să insiste şi ceilalţi nu. Dar pentru că uneori semnalele sunt greu de transmis şi de interpretat corect în fază incipientă, e cam greu să se întâmple aşa. Drept pentru care, dacă ar fi să aleg între să insiste toţi sau să nu insiste niciunul, merg clar pe varianta a doua. Andra my dear, be careful what you wish for 😉

Deci ca să fii sigur că te vei potrivi bine la caracter, trebuie să te convingi că persoana dorită are aceleaşi trăsături ca şi tine. Potrivire de caracter va fi între persoanele ce se potrivesc la fizicul lor, adică vor avea aceiaş formaţie de nas, de gură, de ochi, de obraji, aceiaş privire, etc.

…stai să ghicesc, aceiaşi părinţi???

Doamne fereşte ce cărţi există, că parcă nu-ţi mai vine nici să promovezi cititul… Tind totuşi să cred că această carte a fost citită intens acum câţiva zeci de ani când a apărut şi oamenii au luat aminte, urmarea fiind retardaţii zilelor de azi. Cernobâlul este de fapt doar un pretext în spatele căruia se ascunde adevăratul motiv pentru care tinerii noştri ca brazii sunt cu mucii pe piept…

Dar dezvăluirea secretelor nu se termină aici! Cartea magică deţine şi secretul citirii caracterului oricărei persoane! Evident, pe baza trăsăturilor fizice.

Culoarea sprâncenelor de exemplu, îmi poate spune dacă eşti „mărginit la minte”, adică prost, sau inteligent. Dacă ai culoarea sprâncenelor mai deschise ca părul din cap, poţi să te duci să te împuşti – consum oxigenul degeaba. Dacă le ai însă de o culoare mai închisă, felicitări, tocmai ai aflat că eşti deştept! E o surpriză şi pentru tine – du-te şi mai verifică o dată! Uite-te atent pentru că o nuanţă poate face diferenţa!

Ei, dacă ai şi sprâncenele închise la culoare şi mai ai şi nasul cocoşat, deja ai tot respectul meu. „Cu cât cocoaşa e mai mare, cu atât au mai multă energie şi forţă intelectuală”. Mă rog, eu ştiam alte lucruri despre cei cu nasul mare…

Şi să-ţi spun şi cum să-ţi dai seama dacă eşti „beţiv-autentic”. Spate lat? Gropiţă în bărbie? Gata, ăsta eşti!

Mai multe nu vă spun, păstrez informaţiile vitale numai pentru mine. Las’ că vedeţi voi, ăştia cu gâtul gros şi scurt…!

Oare ce se întâmplă dacă îţi faci operaţie estetică?

Toți am fost dezamăgiți. Se poate să fi fost mai mult sau mai puțin, dar însăși ideea de dezamăgire presupune că aceasta a venit din partea unor persoane cărora li s-a permis acest lucru. Citisem undeva vorba că „după ce te-ai ars, sufli și în iaurt”. Se potrivește și aici pentru că oamenii pățiți iau tot felul de măsuri pentru a nu li se întâmpla din nou.

În cazul meu e vorba de un zid. Și nu cred că este doar cazul meu. 🙂 Cu toții am avut cel puțin la un moment dat un zid ridicat sârguincios care se presupune că poate ține deoparte toate relele. Desigur, nu numai relele.

Zidul în sine nu este de la început cel mai rezistent. Este exact ca în povestea cu cei trei purceluși. După primele experiențe este un zid firav, din paie, care poate fi dărâmat dintr-o suflare mai hotărâtă a celor doritori.

După alte experiențe și zidul devine mai puternic, varianta de lemn. Este o idee mai rezistent, dar, din nou, cei pricepuți și hotărâți găsesc metode pentru a-l darâma.

După alte câteva experiențe de genul, se termină cu joaca. Ne învățăm lecția și muncim la ridicarea noului zid de parcă ar fi o chestiune de viață și de moarte. În unele cazuri, chiar este. La final, avem o frumusețe de zid: înalt, puternic, fortificat cu cel mai rezistent material disponibil. Din acest moment, nimic nu mai poate pătrunde dincolo de el. Ține deoparte răul, urâtul dar și frumosul.

Următoarea persoană care va fi trecând dincolo de un astfel de zid nu este suficient să fie hotărâtă și iscusită. Trebuie să merite acest lucru deoarece ușa i se deschide de bună voie. Iar cei pățiți au grijă să nu deschidă ușa orișicui.

Să fie într-un ceas bun.

Cele mai multe mesaje inpiraționale/motivaționale se leagă de conceptul de fericire. E și normal, toți trăim cu scopul suprem de a o găsi/experimenta.

În ultimele două zile mi-am dat seama de ce sunt eu, de fapt, nefericită. Și anume, pentru că niciodată nu am fost mulțumită cu ce am avut. A nu se înțelege greșit. Există lucruri micuțe ce mă bucură imens (cum ar fi bufnițele, soarele, muzica, dansul, oamenii potriviți la momentul potrivit). Dar există un gol. Am aflat și cărui fapt se datorează.

Prima dată am văzut la prietena mea Paula, pe Facebook care preluase o imagine de la Bogdan. De aici reieșea că „… persoanele fericite nu au așteptări și aspirații ieșite din comun. Ele își doresc doar ceea ce pot obține, în timp ce oamenii nefericiți au dorințe și așteptări nerealiste.” E rezultatul unui studiu, culmea!

Mda, secretul fericirii e să fii prost (nu am zis-o eu, parafrazez), să te mulțumești cu puțin, să fii ignorant. Îmi imaginez și eu că e foarte ușor să fii fericit când ești ignorant.

Paula zise ea, iar eu am aprobat: „Așa să fie? Atunci, să le mulțumim tuturor nefericiților și nemulțumiților din lume pentru că ne-au scos din peșteri. 🙂 ”

Un alt prieten, Cosmin, a postat astăzi o imagine a cărei concluzie era asemănătoare: „Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce dorești, ci să dorești ceea ce ai”.

Păi în cazul acesta, eu ar fi trebuit să fiu bine-merci, fericită cu faptul că aveam un acoperiș deasupra capului și ce mânca ignorând faptul că locuința în care am crescut era mai mult sau mai puțin dărăpănată, că stăteam la masă cu tot felul de vietăți (care nu erau neapărat animale de casă), că venitul total al familiei era de sub 2000 RON pentru 4 persoane. În plus, de bine – de rău, familia respectivă îmi asigurase și un loc de muncă la pepiniera din cartier. Ce aș fi putut vrea mai mult? 🙂 )

Serios, acum. Mi-e foarte drag de casa în care am crescut, așa cum e ea și îi apreciez foarte mult pe oamenii respectivi pentru ce au făcut pentru mine, dar era practic imposibil să-mi limitez viziunea la atât.

Nici lumea – grosso modo și nici oamenii ca indivizi nu pot evolua dacă se mulțumesc cu ce au. Să înveți să te mulțumești cu puțin, aia e altă treabă, altă lecție ce trebuie învățată de fiecare dintre noi.

Am trecut în seara aceasta pentru a treia oară pe ziua de azi pe lângă Piața Victoriei. Din nou, am auzit scandări. Cum am zis și pe Facebook, primul meu gând cu privire la aceste manifestații a fost: „You people are as loud as you are ignorant”. Acum, de cu seară, spiritele erau și mai încinse. Totuși, nu m-am oprit să fac poze. Sau să apar în poze. Alături de niște oameni care cer ceva. În primul rând pentru că oamenii aceștia nu știu ce cer.

Ați observat oare că și în viața noastră de zi cu zi începem prin a spune ce nu vrem. Cel puțin așa e la mine. Mi-am dat seama că procedez așa deoarece îmi este mai ușor decât să definesc ceea ce vreau. Românii știu probabil ce nu mai vor. Și pare a fi un motiv suficient să iasă pe străzi. Doar că, atunci când vrem ca ceva să fie înlăturat este foarte important să ne dăm seama și cu ce îl vom înlocui. Până la urmă se nunesc proteste. Noi ne-am obișnuit să fie împotriva a ceva, dar însăși construcția cuvântului zice că ar trebui să fie pentru ceva.

Ce ne lipsește, deci? Pentru ce ieșim în stradă? Cu ce contribuim? Cum facem să fie bine… ca să nu fie rău?

Printre sutele de actualizări cu privire la evenimentele curente am zărit următoarele rânduri: „Datele centralizate până acum arată că Magazinul Vodafone situat în bd. Corneliu Coposu nr.1A, a fost distrus in totalitate. Au fost sustrase mai multe telefoane mobile, laptop, monitor LCD.” De ce ai face asta!? De ce ai îndrepta lupta spre altcineva? Oricât de împuțite ar fi corporațiile. Din mizerii din acestea care arată nivelul de inteligență și evoluție scăzut ne revenim mult mai greu decât dintr-o politică nesănătoasă. Pentru că acest lucru demonstrează câte mere stricate sunt de fapt în țara asta și că nu se găsesc doar la conducere.

Nu doar politicienii noștri trebuie să se conecteze la realitate, ci și noi.

De ce vorbesc de amintiri din copilărie când excursia mea de săptămâna trecută a fost prima în Germania? Pentru că plec de la supoziția că mulți au ajuns deja în (cel puțin) vreun oraș din Land, dar nu toți l-au văzut așa cum am făcut-o eu.

Am mai zis că această deplasare a fost „long overdue”. Principalul motiv pentru care am simțit acest lucru a fost pentru că, încă de mică, urmărind aproape exclusiv televiunile din Germania, am concluzionat că este țara perfectă (pentru mine). Bineînțeles, știam că fiind o țară mare nu este peste tot la fel. Știam de istorie, știam că cicatricile nu dispar peste noapte. Dar nu puteam să nu fiu impresionată de evoluția și, mai ales, nivelul la care ajunseseră nemții.

De aceea, când m-a întrebat lumea cum a fost în Germania, am răspuns: Cum m-am așteptat să fie. Rar dau răspunsul acesta. Au fost orașe din străinătate care m-au dezamăgit, altele care au fost peste măsura așteptărilor, iar de la altele nu am avut nicio așteptare și a fost cel mai bine așa. Hai să zic rapid la ce mă așteptam: diversitate, lucrurile să meargă ceas, cât mai puțină dezorientare și stres, reguli care să fie respectate, măreție fără grandomanie. Acestea fiind zise, eu am vizitat după cum urmează: Continue reading →

Fumătorii înrăiți nu se lasă ei așa ușor de fumat, au motive dintre cele mai inventive pentru care să nu facă acest lucru.

În general, nu am treabă cu cine fumează. Atâta timp cât nu o face în preajma mea.* Poate ar trebui și să menționez că în copilărie am avut alergie la fum, mă sufocam în contactul cu acesta iar ochii mă ustură și acum în contact direct cu fumul. De aceea, primul (și singurul) meu fum de țigară de pe vremea când aveam 6 ani mi-a făcut atâta rău încât să știu că nu mai vreau să inhalez fum voit niciodată.

De aceeea, nu am stat în preajma adulților din casă când fumau și m-am rugat ani de zile de ei să se lase de acest obicei. Și de aceea, majoritatea prietenilor /apropiaților mei nu sunt fumători.

Mult timp nu mi-am dat seama de această selecție naturală. Când, însă, pentru a te număra printre aceștia a devenit condiție să te lași de fumat, treburile au devenit serioase. În sensul că în primul weekend petrecut împreună cu o prietenă am forțat-o să se lase de fumat.

Abia după această victorie (a ei, nu a mea), m-am simțit confortabil în prezența ei. Din păcate la doi ani după ispravă, a fost plecată iar in absența mea s-a reapucat. De Crăciun m-am văzut obligată să-i iau o carte despre cum să se lase de fumat.

Nu întotdeauna conștientizez, dar când cineva își aprinde țigara simt o oarecare iritație. Și mă pregătesc pentru ce-i mai rău. Sunt, însă, contexte în care intervine bunul simț, educația, bunele maniere etc.