Minciuni triste…

Prea devreme ne sunt inimile inundate de cerneală ce apoi se revarsă pe foaie, spunând poveşti despre moarte, despre spirite sugrumate, miţi sufocate şi trupuri schigiutie. Viitor sumbru pentru cei ce nu vor să creadă. În ce să creadă? Nu ştiu. În ce credeţi voi restul? Cu toţii vrem să vedem, să auzim, să simţim, să ne apropiem de adevăr, dar oare câţi dintre noi suntem pregătiţi să-l înfruntăm? De fapt, câţi suntem pregătiţi să-l acceptăm?

Poate vrem doar să ne înşelăm simţurile, să le îmbătăm cu ceva ce seamănă a adevăr, cu ceva mult prea trist pentru a fi ireal. Devenim astfel o mână de deprimaţi total inutili societăţii, o adunătură de egoişti. Ne minţim şi noi, puţin altfel, dar ne minţim şi ne credem superiori celorlalţi. Cu ce? Din nou, nu ştiu. E ceaţă în faţă şi întuneric, iar pentru cei cărora nu le pasă e lumină. Cu ce-am greşit noi oare sau cine e de vină?

Sunt şi eu una dintre aceştia…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *