La persoana a II-a

Prea multe dimineţi fără aromă de cafea, cu cearşaful rece pe partea cealaltă a patului, prea multe zile ce se scurg greu, doar cu sunetul traficului infernal ajungându-ţi la ureche, încercând destul de violent să suplinească acel “Bună dimineaţa, iubito!” ce nu l-ai mai auzit de mult prea multă vreme. Prea multe gânduri ce se zbat în mintea ta, singure, astăzi necompletate de gândurile lui… Poate e momentul să renunţi să speri, să iubeşti fiecare parte din tine cum l-ai iubit pe el, pe oricare dintre ei, să iei înapoi tot ceea ce le-ai lăsat fără să merite, să te aduni, să te clădeşti… să-ţi recapeţi strălucirea sufletului care să-ţi lumineze privirea.

Păşeşte desculţă pe suflele lor reci, cum ai păşit pe pardoseala la fel de rece în fiecare dimineaţă şi fură câte o fărâmă din ei… câte o fărâmă pentru fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o… Negru să rămână pe urmele paşilor tăi, iar tu să capeţi culoare roşie, acea culoare care te definea cândva.

Vei putea tu oare să-i mai atingi încă o dată, să iei cu aceeaşi mână care altă dată le-a dat din tot sufletul? Probabil că nu. Eşti totuşi un om… un om mic, negru şi gol, ce cândva era roşu aprins.

În speranţa că vei face primul pas…

Acea parte din tine ce s-a săturat de amărăciune…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *