De regulă, un astfel de post, ar fi scris în engleză. Însuși faptul că scriu în română mă sperie. Prin urmare, be afraid.

M-a întrebat cineva de curând care este prioritatea mea pe termen scurt. I-am răspuns că redescoperirea mea.

Nu sunt neaparat pierdută ci doar detașată de anumite părți de-ale mele. Și vreau să gasesc lipiciul care să le pună la loc cum trebuie. Lipiciul la care mă gândesc eu este o formă de exprimare.

Vreau să creez ceva care să exprime lucruri nespuse și chiar negândite, dar simțite. Insist… să gasesc lipiciul care să-mi reatașaze părți pierdute din mine.

Cel mai bun lipici pentru mine este muzica. Chiar dacă este a altora, felul în care mi-o însușesc o face cât se poate de personală. De fiecare dată când mă pierd într-o mulțime, ascultând muzica, mă pierd în ea ca să mă regasesc pe mine.

Astăzi… nu aud muzica. Parcă a dispărut în totalitate. Resimt o surzime interioara… de-a dreptul dureroasă. Iar acest lucru mă înnebunește. Și-mi vine să urlu. Dar nu este muzica să-mi acompanieze urletele…

Mă simt de parcă aș pluti în neant. Cum să mă găsesc fără muzică?