Categorie: Eu

Nimicuri

Inteligenţa noastră, prostie deghizată, îmbrăcată cu hainele de duminică, ne împinge către discuţii despre viaţă, despre moarte, noţiuni abstracte, presupuneri, supoziţii, păreri, certitudini… Ce ştii tu despre viaţă? Ce ştiu eu? Nimic. După două cărţi citite suntem toţi scriitori, o idee răsărită şi prea puţin inteligibilă şi suntem genii sau filozofi. Oare am uitat să ne uităm la ceea ce este la îndemâna noastră, la lucrurile mărunte ce dau dulceaţă existenţei noastre?

Ai putea să îţi închipui viaţa fără figura lui morocănoasă dimineaţa, urmată de un zâmbet sincer în momentul în care te vede ciufulită şi purtându-i cămaşa? Nu este ziua mai frumoasă şi luminoasă când primeşti o floare fără să fie vreo sărbătoare, fără să fie ziua ta, doar “pentru că”! Îţi aminteşti iarba ce s-a dăruit pământului ce a înălţat-o, caldă, sub greutatea trupurilor voastre?

Prima ţigară pe filtrul căreia îţi tremurau mâinile de emoţie, a doua pe care ai aprins-o ca pretext pentru a evita pentru câteva secunde privirea lui ce te străfulgera, ce îţi cutremura întreg universul, a treia pe care aţi împărţit-o, el păstrându-ţi ultimul fum… Prima lacrimă vărsată de dorul lui, a doua vărsată de durere şi a treia de fericire că v-aţi contopit din nou într-o sublimă îmbrăţişare. Continue reading

Toxic. Fals.

Prelins pe scaune, agăţat de pahar şi muzică… nu contează ce fel de muzică te inundă, te ridici şi frenetic te mişti pe ritm, încercând să scoţi din tine tot ceea ce este toxic. Înconjurat de lume… mereu, iubit, dar atât de singur, scufundat în probleme inexistente, cine să te înţeleagă? Falsă aură de mister aşternută peste ochii tăi mari… eşti la fel ca ei, de ce nu poţi accepta asta?

Lumea da, tu nu, tu urât, lumea frumoasă, tu rece, ei calzi, ei reci, tu cald.

Lumea da, lumea ta… Există? E falsă, la fel de falsă ca tot ceea ce te constituie. Eşti un om mic, într-o lume în care fiecare vierme este strivit. Vierme… amintiri.

Lumea are un singur scop, acela de-a te minţi prin diversitatea sa, creându-ţi impresia de unicitate, în fond, suntem toţi la fel, chiar şi tu. Eşti mic şi singur, iar venele secate de sînge, alb… şi negru sub pleoape, reminiscenţele serii ce s-a încheiat dimineaţa. Roşu acolo unde trebuia să fie alb.

Zâmbet trist, încă o zi.

Scufundă-te-n fumul ţigării ei, îneacă-te în ea…

Fericire/Psihoza

O sticla pe jumatate goala si eu. Un singur pahar, mereu acelasi.

Intinsa pe patul ravasit cu o mana intinsa catre podea, unde zace sparta in doua fiola pe care scrie cu negru “Fericire”, fixez un punct fix de pe tavan. Am baut din fiola si am simtit sarutul dulce si rece al vietii pe care nu am cunoscut-o pana acum. Dulce amortire, ai adormit antianeira din mine. Dulce amortire, camuflaj perfect pentru boala din mine, boala impotriva careia lupta dintotdeauna anticorpii societatii.

A mai ramas o picatura de lichid flourescent pe buza mea de jos, dar n-are cine s-o culeaga cu un sarut. Nici nu trebuie. Sa ramana acolo sau sa se prelinga pe trupul meu semi-adormit. Alunec intr-o stare de visare, umblu libera, desculta prin locuri prin care nu a mai pasit nicio minte omeneasca, daramite vreun picior. Calc pe cioburile sticlei care nu stiu cand s-a spart, cioburi si vin, vin si sange, rosu si rosu. Nu ma doare. Nu ma mai doare. Oare sunt inca in vis? Continue reading

Sticlă fumurie…

Ascult. Mereu am ştiut să ascult, niciodată să vorbesc. Cuvântul mi-e aproape doar atunci când el nu poate fi întors împotriva mea, nu poate deschide o cale directă către sufletul meu, nu lasă să se vadă mai mult decât mintea pofteşte. Trăiesc într-un glob de sticlă fumurie. Vezi totul, dar e neclar, ai vrea să atingi… dar nu poţi.

M-am închis acolo de ceva vreme şi este loc doar pentru o persoană. M-aş înghesui într-un colţ, pentru a face loc cuiva, dar globurile nu au colţuri.

Mă învârt. Ameţesc. Privesc lumea de acolo. Sunt singură, dar protejată de tot.

Obsesii…

Trebuie sa recunosc, cu rusine, ca sunt multe. Sunt o persoana care foarte usor dezvolta obsesii sau se lasa prada dependentelor de tot soiul.

Nici nu stiu cu ce sa incep. Hai sa incep mai light asa, cu obsesii destul de des intalnite: computerul, internetul, chitara, telefoanele, masinile etc. Bineinteles, ca sunt si altele, putin mai ciudate. Spre exemplu, am o obsesie pentru hartia din filtrul de cafea, care ma indispune daca ramane in aparat, dupa ce s-a facut cafeaua.

E si chestiune de bun simt sa o arunci dupa ce nu-ti mai este folositoare. Nu suport treningurile altundeva decat in casa sau intr-un loc in care se desfasoara activitati sportive. Sunt foarte curioasa din fire si ma obsedeaza lucrurile care mi se ascund. Nu suport lapsusurile, ma gandesc zile intregi cand uit numele unui actor de exemplu. Pastrez bonuri de cumparaturi. Nu stiu de ce.

Nu fac nimic fara sa aman macar o data, macar cu 5 minute. Are curaj cineva sa ma trezeasca? :)) E distractiv si enervant in acelasi timp. Sunt obsedata de curele, orice tinuta fara curea mi se pare incompleta. Ma obsedeaza blugii, as purta si cand dorm. Ma obsedeaza piercingurile, o persoana care detine asa ceva are din start un plus maaaare in ochii mei. Se aplica si in cazul tatuajelor. Continue reading

Aşteaptă

Îmi plăcea aşa: adormită, blazată şi scîrbită. Nu credeam că vreo privire o va mai putea trezi vreodată. De prea multe ori a încercat să se ridice, să urmeze lumina roşie, de prea multe ori a văzut un roşu tăcut, trist, anost, şters. Boală a sufletului, plăcere scatofilă… dilema minţii: nu a murit încă? Orgasmul durerii. Câtă înverşunare. Pentru ce? Pentru o pereche de ochi care au ştiut să mă privească altfel?

Nu vreau să-ţi dau nimic. Nu vrei să iei nimic. Totuşi ceva s-a desprins de mine, o particulă de… lumină roşie şi a rămas suspendată între noi, acolo… lângă pian. Aşteaptă. Aşteaptă în tăcere, pe muchie, alipirea la sufletul tău. Mai este loc? Ele au spus că nu, că este doar ură, când de fapt e plin acolo, plin de sentimente reprimate, refulate. E nevoie de o scânteie ce va reaprinde totul în tine, multe aşteaptă….

A mea aşteaptă lângă pian…

A trecut prea multă vreme şi scânteile s-au stins uşor, rând pe rând, până a mai rămas doar una. Aşteaptă.

Minciuni triste…

Prea devreme ne sunt inimile inundate de cerneală ce apoi se revarsă pe foaie, spunând poveşti despre moarte, despre spirite sugrumate, miţi sufocate şi trupuri schigiutie. Viitor sumbru pentru cei ce nu vor să creadă. În ce să creadă? Nu ştiu. În ce credeţi voi restul? Cu toţii vrem să vedem, să auzim, să simţim, să ne apropiem de adevăr, dar oare câţi dintre noi suntem pregătiţi să-l înfruntăm? De fapt, câţi suntem pregătiţi să-l acceptăm?

Poate vrem doar să ne înşelăm simţurile, să le îmbătăm cu ceva ce seamănă a adevăr, cu ceva mult prea trist pentru a fi ireal. Devenim astfel o mână de deprimaţi total inutili societăţii, o adunătură de egoişti. Ne minţim şi noi, puţin altfel, dar ne minţim şi ne credem superiori celorlalţi. Cu ce? Din nou, nu ştiu. E ceaţă în faţă şi întuneric, iar pentru cei cărora nu le pasă e lumină. Cu ce-am greşit noi oare sau cine e de vină?

Sunt şi eu una dintre aceştia…

La persoana a II-a

Prea multe dimineţi fără aromă de cafea, cu cearşaful rece pe partea cealaltă a patului, prea multe zile ce se scurg greu, doar cu sunetul traficului infernal ajungându-ţi la ureche, încercând destul de violent să suplinească acel “Bună dimineaţa, iubito!” ce nu l-ai mai auzit de mult prea multă vreme. Prea multe gânduri ce se zbat în mintea ta, singure, astăzi necompletate de gândurile lui… Poate e momentul să renunţi să speri, să iubeşti fiecare parte din tine cum l-ai iubit pe el, pe oricare dintre ei, să iei înapoi tot ceea ce le-ai lăsat fără să merite, să te aduni, să te clădeşti… să-ţi recapeţi strălucirea sufletului care să-ţi lumineze privirea.

Păşeşte desculţă pe suflele lor reci, cum ai păşit pe pardoseala la fel de rece în fiecare dimineaţă şi fură câte o fărâmă din ei… câte o fărâmă pentru fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o… Negru să rămână pe urmele paşilor tăi, iar tu să capeţi culoare roşie, acea culoare care te definea cândva.

Vei putea tu oare să-i mai atingi încă o dată, să iei cu aceeaşi mână care altă dată le-a dat din tot sufletul? Probabil că nu. Eşti totuşi un om… un om mic, negru şi gol, ce cândva era roşu aprins.

În speranţa că vei face primul pas…

Acea parte din tine ce s-a săturat de amărăciune…

Mobilierul

Cand ne-am mutat din Timisoara in n-am avut prea multe piese de mobilier de carat pentru a ne ingreuna munca. Singurele chestii la care ne-am fortat toti muschii au fost un frigider si o masina de spalat, in rest am avut doar chestii ceva mai mici.
Toata mobila de la Ghilad a fost noua. Nu ne trebuia mobila de lux, ne trebuia strictul necesar, dar sa arata cat de cat bine. Mihai si-a gasit ceva pat negru, din pacate pentru el nu mai era in stoc atunci cand a mers sa il cumpere. Asa ca si-a luat ceva…obisnuit.

Restul de camere au fost “decorate” simplist, cu mult spatiu, dar modern. Un pat, un dulap, o noptiera si vreo 3 birouri. Fiecare cu laptopul sau cu desktopul lui. In rest nu a prea fost nevoie de mobila, tuturor placandu-ne sa avem spatiu. Totusi, mie mi-ar fi placut sa am in camera mea ceva materiale pentru forta si gimnastica. Si probabil ca atunci cand va fi camera gata, voi face tot posibilul sa imi iau cate ceva.

Pana atunci insa ma multumesc cu bicicleta pe care o am. Sper sa se mai mentina timpul sa pot sa ma plimb prin zona. Revin totusi la topicul initial cu o intrebare finala: Daca ati avea destui bani sa va luati ceva canapele sau mobilier de lux, ati face asa ceva? Mai precis, aveti banii necesari sa va cumparati si va mai si raman ceva in plus. V-ati lua o canapea de piele de lux ?

Nevrozitate

Dupa o saptamana in care am reusit sa trec peste mai multe greutati, reusind sa imi trec multe din examenele pe care le-am avut, weekendul a fost de tot rahatul. Atat de rahat incat nu mi-a iesit mai nimic.

Si pentru ca astazi noapte tot eram singur in camera si imi place sa imi testez “microfonul” pe anumite melodii, am dat drumul de la Creed si m-am apucat sa cant….

I-am trezit pe ai mei, atat de nervos cantam. Ca sa va dati seama cat de enervat eram ca nu mi-a iesit nimic…

Din pacate cu nervii nu reusesti sa faci nimic. Dar vreau o pauza. A trecut o luna de cand am plecat din Banat undeva prin tara. Legat de calatoria respectiva, am reusit sa dau de cineva cu care am vorbit pe tren prin Auchan in Timisoara. M-a recunoscut, ceea ce e drept, nu a trecut decat o luna.

Ma gandeam sa astept sa se termine odata cu ploile astea preconizate pana pe 20 martie si sa plec prin tara nitel. Ma gandeam pentru moment sa merg catre Oradea, intrucat nu am fost niciodata pe acolo. Poate imi iau si cortul si merg pe munte……dar mai bine nu. Ca in martie sunt mult mai mari sansele de ploaie pe munte si eu nu am cine stie ce echipament pentru asa ceva.

Dar e clar ca voi calatori undeva. Doar pentru a calatorii si a scapa de nervozitatea acumulata in tot acest inceput de an.