Categorie: Eu

Poate pentru că

Pentru că a început un nou anotimp m-am hotărât să schimb iar tema bogului meu.. (yes, i know..le schimb des)..
Poate pentru că aveam nevoie de o schimbare (nu că nu mi se va schimba viaţa cam în 22 de zile)..
Poate pentru că îmi lipseşti!
Poate datorită discuţiei de dimineaţă de la ora 4..la …6 si ceva?
Poate pentru că nu mă simt bine de câteva zile încoace şi puţini se obosesc să mă întrebe cum mă simt (de fapt nici nu ştiau prea mulţi).
Poate pentru că plec.
Poate pentru că te îndepărtezi de mine.
Poate pentru că m-am jucat cu nepoţelul meu 2 zile.
Poate pentru că deşi îmi era rău m-a făcut să râd!
Poate pentru că mi-e dor.
Poate pentru că lumea mea e diferită de a ta.
Poate pentru că am visat frumos aseară.
Poate pentru că am gust naşpa de cafea în gură (m-au pus să mănânc cafea crudă 😐 )
Poate pentru că ascult Poets of The Fall şi nu mă mai satur de ei.
Poate pentru că mi-e frică de un nou început.
Poate pentru că Andi a plecat..soon voi face şi eu la fel..
Poate pentru că vreau să revăd marea.
Poate pentru că vreau să mă refugiez în vârful muntelui.
Poate pentru că mi-au revenit în minte amintiri.
Poate pentru că mi-a zâmbit dimineaţă soarele.
Poate pentru că..

îndrăgostită..

M-am gândit şi răzgândit cum să scriu, ce să scriu. Îmi trec atâtea gânduri prin minte încât nu ştiu cum să le mai ordonez.
Cert e că de ceva timp gândul meu e la el. Câteva persoane ştiu despre el (nici acum nu îi spun numele :p chiar dacă îl ştiţi) dar nu poate nimeni şti cât de mult înseamnă pentru mine această persoană care, s-a strecurat uşor în viaţa mea..

Spuneam de insomnii..da, am insomnii…sau, ma rog.. nu pot dormi. Mă trezesc şi adorm cu gândul la el.Mă foiesc pentru că nu e aici. Îi simt încă parfumul deşi, nu e lângă mine. Îi simt prezenţa în tot ce fac.
Ascult melodiile pe care mi le-a dedicat, ce mi-a trimis. E lângă mine deşi nu fizic.
Mă topesc..mă topesc când îi aud vocea (nu credeam că te poţi îndrăgosti de vocea cuiva), când e lângă mine, când îl văd..

Nu credeam că am să dau peste el, nu acum.
Aş vrea să nu se termine niciodată şi, dacă e un vis..nu vreau să mă trezesc!
M-am îndrăgostit şi, nu, nu e prea devreme să o spun…e ce simt!
Şi ştiu că şi el simte la fel!

And the reason is you

Nu ştiu ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat sau de ce s-a întâmplat dar, tot ce ştiu e că eşti zâmbetul meu 🙂 .
Cuvinte pe care nimeni nu mi le-a spus, lucruri pe care nimeni nu le-a făcut pentru mine..
Ciudat e cum ne-am cunoscut, ciudat e ce simt, ce simţi, ciudat e că ai apărut acum.

Motivul pentru care zâmbesc eşti tu iubire, tu eşti motivul pentru care am insomnii (de mult nu am mai putut dormi din cauza cuiva). Îţi simt prezenţa chiar de nu eşti aici. Am redescoperit melodii pe care le uitasem, am redescoperit sentimente pe care uitasem că le am în mine. Ai readus pe chipul meu un zâmbet pe care uitasem că îl pot avea.

De data asta ştiu că nu mă mai înşel 🙂 ştii că “nu merită să plângi pentru nimeni, iar cel care merită nu te va face niciodată să plângi!” ..tu…tu eşti acela 🙂 .
Nu cred că e doar sentimentul acela de început ci, cred că e mult mai mult.
Sunt fericită cum nu am mai fost and the reason is you..

Liste, liste, liste…

M-am cam saturat de liste. Si nici macar nu vorbesc de listele si statisticile ce le fac zilnic la serviciu. Ma refer la to do list-urile personale care parca se tot incarca pe zi ce trece si eu nu apuc sa bifez mai nimic pe ele.

Mi-am propus sa fac o groaza de treburi si trebusoare toamna aceasta: sa intreprind o serie de activitati, sa-mi ofer experiente noi, sa-mi vad si de sanatate, sa promovez proiecte si initiative, sa fiu studenta silitoare si asa mai departe.

Eu mereu caut sa-mi ocup timpul 100% – sa nu cumva raman cu mai mult de strictul necesar pentru a respira.  Acum insa, sunt intr-un impas de asa natura incat nici nu-mi sta gandul la activitati extracurriculare* (desi daca as gasi ceva challenging sigur m-as mobiliza) ceea ce este total neobisnuit pentru mine.

Ma duc la facultati. Sa fiu studenta silitoare.

*extra-school+extra-work

Dreptul la imagine

Astazi, in timp ce mergeam pe strada, un individ a insistat sa-mi faca o poza. Traversam podul Tineretii cand s-a indreptat spre mine cu telefonul mobil si m-a rugat sa-l las sa-mi faca o poza. L-am intrebat de ce sa-mi faca poza? Mi-a raspuns ca-l rugase prietenul lui. 😛 Avand in vedere faptul ca alerga dupa mine pe pod m-am dovedit a fi mai putin rea decat mi-as dori si am stat 2 secunde cat mi-a facut poza. Intr-un final, pozele cu mobilul sunt autografele secolului 21, nu? 😉

Pe urma a inceput paranoia. Ce va face el cu poza aia? Unde va aparea maine? Cum va aparea? Ok, stiu ca am exagerat (sa zicem) dar dintotdeauna am avut o oarecare fobie de poze. Ma refer la cele cu mine care nu salasluiesc pe un instrument ce-mi apartine sau se afla in raza mea de actiune. Unde mai pun ca nu am avut niciodata aparat de fotografiat? Nici al meu personal, nici in casa.

In Turcia m-am ferit de un fotograf profesionist ce pesemne ne-ar fi facut poze si le-ar fi developat indiferent daca vroiam sau nu sa le achizitionam. Mie mi s-a parut cel putin suspect. Ce urma sa se intample cu pozele ce ramaneau la el? De ce as vrea ca imaginea mea sa ramana hoinara prin Turcia?

Mai mult sau mai putin serios m-am saturat sa aud de cazuri in care persoane publice sunt fotografiate/filmate in situatii nu tocmai dezirabike sau chiar li se insceneaza/trucheaza continut foto/video. Si cel mai trist este ca fie din necunostinta de cauza, fie din ignoranta aceste persoane nu fac nimic pentru a-si proteja imaginea, nu-si uzeaza dreptul la raspuns si la replica sau macar cel la rectificare.

I’m into DJs

Imi place la nebunie sa dansez. Din pacate dansez prea rar… Dansul este una dintre cele mai mari placeri ale mele si cea mai placuta forma de exprimare. Ce nu pot zice live sau aici pe blog, sigur zic pe dancefloor. Doar ca acolo nu ma poate “citi” nimeni. Poate doar un alt pasionat de dans.

Este unul dintre motivele pentru care pana nu demult eu tot speram sa gasesc in cluburile pe unde mergeam pe cineva cu care sa “comunic” prin dans. Sa danseze cel putin la fel de nevrotic ca si mine, sa simta muzica pana-n oase si mai ales… sa-mi faca fata pe ringul de dans. Trebuie sa precizez ca pentru mine dansul in doi este o competitie.

Am realizat de curand ca de fapt eu cu DJ-ul am treaba. Nu cu unul anume ci cu cel care are la un moment dat aceasta pozitie privilegiata intr-un club. De ce? In primul rand pentru ca EL este cel care pune muzica. Muzica pe care eu o simt, mi-o insusesc si reflectez prin dans ce mi-a imprimat ea mie. Daca DJ-ul alege muzica in asa masura incat sa-mi intretina starea de extaz, inseamna ca-si face treaba bine. Continue reading

Povestea cosului de gunoi

In urma cu cateva luni bune, prin februarie, am fotografiat un cos de gunoi – sau mai degraba am sesizat lipsa acestuia pentru un fotoreportaj: Despre gunoaie. In urma cu o luna, aflandu-ma in trecere pe langa magazinul Bega, am descoperit cu stupoare ca vedeta articolului meu, cosul de gunoi, a suferit o metamorfoza.

Cineva cu minimum de spirit civic si cu o lada de lemn la dispozitie a improvizat un cos de gunoi pentru ca trecatorii sa nu-si mai arboreze gunoaiele de stalpul ce marca absenta cosului de gunoi. Foarte frumos.

Iar in cele din urma, a intervenit si providenta iar cosul de gunoi s-a ales si cu o punga de gunoi. Poza facuta aseara:

Nu este o imagine perfecta, stiu. Gunoaiele se scurg in continuare pe langa cosul de gunoi.

Nici nu ar putea fi o imagine ideala deoarece prezenta unui cos nu este de-ajuns pentru a avea un oras curat. Prezenta in sine a cosului ar putea fi eficienta doar intr-o simbioza perfecta cu simtul civic si asumarea unor responsabilitati de catre cetateni.

Pe mine, insa, m-a bucurat sa fiu martora acestei metamorfoze. Mai ales stiind ca sunt alte cosuri de gunoi ce sunt distruse de tot felul de teribilisti si adepti ai vandalismului.

Din pacate nu am poza, dar intr-o dimineata, in drum spre serviciu, am vazut un cos de gunoi ars intr-o statie de firobuz. Ceea ce arata mult mai sumbru decat imaginile de mai sus.

Politici grele la stomac

Pentru mine, politica este hrana pentru canibali, iar eu fiind vegetariana… nu ne prea potrivim. Inca de cand a inceput galceava de la palate am evitat cat am putut tot ce tine de politca tocmai pentru ca stiam ca risc sa-mi stric stomacul. Dar parca nu mai merge sa evit…

Politica romaneasca mi se pare tot mai greu de digerat, chiar si pentru cei cu un sistem digestiv de invidiat.

Astazi am auzit discutandu-se la radio de problema cresterii salariilor profesorilor cu 50%.

Stiu ca e grea viata de bugetar. Stiu ca salariile sunt undeva la limita bunului simt si ca este loc de mai bine. Totusi, sunt de parere ca o astfel de lege nici nu ar fi trebuit gandita, cu atat mai putin votata.

Dar, aparent, asta inseamna politica pentru unii: sa sustii ca vei face imposibilul pentru electorat cu atata tarie incat ajungi sa crezi si tu ca o poti face. Cei ce au votat legea fie erau drogati, fie s-au mintit in asa hal incat au crezut ca se poate. Dar nu se poate… Iar prim-ministrul repeta de zile in sir acest lucru. Iar presedintele, in loc sa aprobe acest lucru, face insinuari cu privire la inaptitudinile prim-ministrului. Continue reading

Sfârşitul

Sfârşitul începutului:

Sunt doar o tencuială veche pe care doi oameni la fel ca tine şi-au scrijelit numele anatomic, o creaţie a divinităţii inexistente, a uitării de sine sau a raţionamentului. Prima scrijelire, atât de frumoasă, ce se desfăşoară estetic de jur împrejurul acelei caste întinderi de alb, nepătate încă.

Am început să desenez pe întinderea alburie, monştri verzi, folosind creioane cerate. Şi-am desenat, am tot desenat, pentru o veşnicie, dar am reuşit să acopăr doar un colţ, restul s-a îngălbenit şi mirosea a mort. N-a fost veşnicie, deşi, pentru numele oricărei divinităţi, aşa-mi părea atunci. Ploaia uitării mi-a curăţat verdeaţa din desen şi cea de pe genuchi, rămasă din vremuri frumoase, vremuri cu iarbă.

Măsele de lapte în sânge, căzute pe bordură, fericire şi durere. Pe asfalt, nu pe iarbă! Continue reading

Sport de performanţă

Fie că este vorba despre sport la sensul conotativ sau dennotativ, nu am făcut niciodată performanţă din ceva şi asta nu este din alt motiv decât acela că nu pot rezista atât de mult timp făcând acelaşi lucru. Copil fiind am încercat tenisul şi atletismul ca sporturi, dar am renunţat relativ repede, cu toate că îmi plăceau. Tot în tinereţi am cochetat cu rolele şi patinele, iar acestea sunt probabil cele care încă îmi fac plăcere şi care mi s-au prins cel mai tare de suflet.

Cu toate că nu mă văd astăzi cu rolele prin Timişoara (nu e sport extrem, e sinucidere curată), patinele de gheaţă încă le mai încalţ când dă frigul. (Şi că tot vorbesc de role, total offtopic, cât de idiot trebuie să fii să mergi cu rolele pe drumul ce duce la aeroport, pe întuneric???? – dacă îi omoram tot eu aş fi ajuns pe Popa Şapcă şi voi mi-aţi fi aruncat chiftele cu praştia peste gard.)

Revenind, am încercat snowboarding-ul, sau “placa”. Mă descurc, dar sunt departe de a face performanţă. În ceea ce priveşte acest sport cred că aş putea câştiga un premiu într-un concurs numit “Cine-şi rupe gâtul mai repede” sau “Cine are cea mai mare suprafaţă a corpului vânătă”.

Privind din alt unghi, probabil designul a fost la un moment dat sportul meu de performanţă.

Astăzi, nu pot decât să sper că muzica şi fotografia se vor apropia de acest nivel.