Adormită

“Văd pe trupul tău liniile aproape perfecte ce se curbează dând formă unei viori, forme sculptate de un artist nebun, ce nu a ştiut ce va aduce la lumină, ce va ieşi din mâinile sale. Ar trebui încununat cu lauri şi întemniţat pe vecie. Cine te-a creat fiinţă frumoasă? Cine ţi-a dat atâta slăbiciune şi-atâta putere, să-mi strângi mâna în mâna ta firavă când te sperie noaptea şi să îmi răstorni universul, să faci pământul să se clatine sub tălpile mele pe ritmuri orientale, ritmuri ce parcă îţi ghidează toate mişcările. Atât de suavă. Atât de perfidă.”

Pastelul din suflet i se coloreză aprins când el o atige, atât de vie, tremură sub atingerea ce nu vrea să o sfarme. Metamorfoza deplină, colţii iubirii, plecăciunea lui în faţa monumentului răsărit din cenuşa molatică. Momentul în care se naşte femeia.

“Unde te-ai ascuns frumoasă antianeiră? Ce drept am eu să te tranform? Puterea e în mine, te ating şi… devin slab. Doar un pion în jocul tău complex. Te rog, unduieşte-te pe ritmurile suflului meu, respiră o dată cu mine, flutură-ţi părul negru peste pieptul meu. Am să te pierd curând…”

Femeia moare, adoarme, o dată ce jocul e gata. Redevine ea, cea care cu genunghii strânşi la piept îşi sprijină tâmpla dreaptă de umărul lui, când acele zvâcniri minunate au încetat. Spasmele paradisului. Totul în ea.

“Te ating uşor. Adormită. Te va trezi atingerea mea din nou, iar tu vei răsări şi te vei forma din nimic, un cadou nemeritat, o frumuseţe creată fără vreun interes, sau poate doar pentru a îmi arăta că esenţa ta acidă are puterea de a măcina orice urmă de ego. În faţa ta sunt un nimeni, sunt o bucată de carne, sufletul ţi l-am dăruit. Cu el te vei juca?”

Acum e doar o “ea” firavă, tremurândă şi fericită. El este nostalgic, curios. Atât de frumoasă, o viaţă ar lovi cu piciorul toate pietrele de pe drum, pietre ce ar putea să-i tulbure mişcarea perfectă, căci şoldurile sale legănate îl ameţesc. Redevine el, cel puternic, căruia i s-a dăruit onoarea şi datoria de a o preţui, de a o conserva şi de a o proteja.

Slăbiciune. Trebuia să plătască, cumva. Un preţ prea mic.

“Când te vei prăbuşi sub greutatea propriilor tale lacrimi, aminteşte-ţi ceea ce poţi fi, încarnarea puterii şi-a frumuseţii.”

Oricât am încerca să redefinim fie echilibrul, nu vom reuşi, acesta există deja. Echilibru primordial. Oricât am încerca să impunem supremaţia, în faţa lor nu vor reuşi decât să ne scufundăm din ce în ce mai mult, să le presărăm cenuşă peste sclipirea ochilor, să răcim suflete arzânde, să le ucidem esenţa sau să o uităm, adormită, pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *