Eram într-o şedinţă şi priveam spre fereastră în îndepărtare. Ningea. Era peisajul ce mă încălzea; era singurul lucru pentru care zâmbeam. Deseori am impresia că aparţin anotimpului acesta îngheţat chiar dacă acum tânjesc după vară.
Simt o bucurie atât de puternică atunci când mă trezesc dimineaţa şi văd plapuma iernii care acoperă întregul oraş sau atunci când stau cu faţa îndreptată spre cer şi cu ochii închişi simţind cum fulgii se topesc pe faţa mea încăt mă face să zâmbesc involutar.

Uitându-mă mai atent în peisaj, văd doi copilaşi din “cartierul” ţiganilor care alergau ca şi cum unul dintre cei doi ar trebui să-l prindă pe celalaltul ca să-l pună la pământ. Pe când să scot aparatul de fotografiat, aceştia s-au gândit să meargă în altă parte… aceea parte pe care eu nu o mai vedeam, în schimb am căzut în cufărul cu amintiri, practic m-au prins şi m-au doborât.

Mi-am amintit de sania mea care era cea mai bună din sat şi toţi copii mă invidiau, de şosetele şi ghetele ude, de picioarele reci bocna, de nasul şi obrajii roşii, de trambulinele vieţii şi de concursuri.
Plecam la săniuş dimineaţa devreme şi ne întorceam flămânzi seara târziu. Acum nu ştiu ce s-a întamplat. Mâine dau o fugă până acolo şi presimt că sătucul va fi gol, gol goluţ.

P.S. Voi ce amintiri aveţi din iarna copilăriei?

Articole asemănătoare